Problema mea de sâmbătă

Sâmbăta aceasta a fost o zi extrem de încărcată. De dimineaţă ne-am urcat toţi patru în maşină şi ne-am umplut timpul cu aproape tot ce ne propusesem să rezolvăm. Una peste alta, a fost o zi bună.
Pe la ora patru şi jumătate după-amiaza am ajuns acasă. Am coborât din maşină, am luat din portbagaj tot ce aveam de luat şi am urcat în casă, unde ne aştepta programul administrativ pe care ni-l propusesem să-l ducem la capăt în seara aceea.
Zis şi făcut.
Timp de vreo două ore de aspirat, şmotruit, lustruit şi alte alea-alea, am intrat pe balcon să mă ocup de flori.
Ca de obicei, instinctiv, am aruncat o privire afară, spre maşină.
Şoc!
Maşina noastră, cea "roşie de fetiţe", nu era acolo unde speram s-o întâlnesc cu privirea. În locul ei, o altă maşină, tot roşie, cu portiera din spate deschisă. Maşina vecinului nostru, am tras concluzia.
Arunc repede privirea spre cel de-al doilea loc în care mai ducem "otomobilul". Nu era.
Un val de căldură s-a format instantaneu în stomac şi s-a îndreptat cu repeziciune spre creier, mâini şi picioare. Şi-am devenit o cârpă. Dar cârpa de mine a început să strige cu emoţio-disperare spre tatăl frunzelor: "Unde e parcată maşina noastră, Cosmineeeee???"
Calm, domnul îmi răspunde că-i la locul ei, sub balconul propriu şi personal.
Mă mai uit o dată.
În locul ei văd aceeaşi maşină roşie cu portiera deschisă.
Ding!
În secunda aceea realizez că respectiva nu e maşina vecinilor, ci e maşina noastră. A noastră! Şi e deschisă şi primitoare, nevoie mare.
Oh, Doamne!
Strig consortul şi încerc să articulez ceva, dar săracul nu înţelege mare lucru din bânguielile mele. Reuşesc, totuşi, să-l atrag spre balcon şi-i arăt prin semne maşina.
S-a albit instantaneu şi dumnealui, după care a pornit-o în viteză spre uşa apartamentului. Presupun că a zburat cumva până jos de la etajul cinci unde coabităm, fiindcă l-am văzut rapid cum a ajuns lângă maşină, a privit-o, mirosit-o şi căutat-o pe toate părţile.
Apoi a închis-o, a încuiat-o şi... şi eu m-am desprins de marginea balconului şi-am reuşit să mă aşez pe scaun.
Şi m-am gândit la ce s-ar fi putut întâmpla. La faptul că timp de mai bine de două ore nimeni nu a băgat în seamă maşina roşie cu portiera deschisă din cartierul ăsta al nostru, aglomerat.
Probabil că dacă s-ar fi lăsat seara situaţia ar fi putut deveni alta.
Şi m-am mai gândit la Alina şi la siguranţa şi bunul simţ al celor de acolo, de departe.
Şi din nou m-am gândit la noi.
Şi... am o problemă.
Ce să înţeleg?
Că nimeni nu a fost interesat de maşină?
Că nimănui nu i-a păsat?
Că nici un vecin nu a trecut pe lângă ea să vină să ne întrebe dacă avem habar?
Că lumea e onestă?
Sau că e nepăsătoare?
Eu ce să înţeleg?
Sau, mai bine nu îmi mai bat capul şi continui să-i mulţumesc Celui de Sus că nu s-a întâmplat nimic rău.

Aşa că, una peste alta, a fost o zi bună.