miercuri, 23 iunie 2010

Început de concediu

Am intrat în concediu.

Eu.
Am avut conjunctivită. La propriu am devenit "baba-oarba" timp de o săptămână. O-ri-bil!
Acum sunt bine.

El.
Are o bubă lângă cot. Se poate plânge că îl "doare-n cot". Şi chiar se plânge. Iar eu trebuie să-l oblojesc. (Bine că nu mai sunt "oarbă".)

Ele.
A mai mică, precum în filmele cu Stan şi Bran, s-a aruncat pe pat şi s-a scurs pe partea cealaltă. În concluzie, şi-a julit faţa de covor. Are nişte coji de-a lungul obrazului de parcă-i o mască de carnaval.
A mai mare e bine. Doamne ajută!

Sâmbătă plecăm la mare.
Fac abstracţie de ploaia de afară. Şi aşa sunt deprimată suficient.
Geamantanele stau deschise în sufragerie. Trebuie să le umplu.
Deocamdată fac lista.
Asta fac.
Adică... de-ASTEA fac.

Dar îs bine!
Ceea ce vă doresc şi vouă. (Vorba ceea!)

luni, 14 iunie 2010

Finalul

Au fost emoţii.
Au fost zâmbete.
Au fost lacrimi.
Au fost îmbrăţişări.
Au fost regrete şi-au fost speranţe.
Au fost cântece şi versuri şi dansuri.
Au fost râsete.
A fost tare frumos!
Au devenit... amintiri.













marți, 8 iunie 2010

Şosetele

Mă opresc instant din drum când văd picioarele goale ale Roxanei.
Sunt o mamă stresată pe tema asta, recunosc. Mi se trage de la ultimele infecţii urinare care m-au costat griji, griji şi pe lângă multe alte griji, câteva nopţi nedormite.
- Roxana, mergi la tine în cameră şi pune-ţi şosete.

După câteva minute trec iarăşi prin zonă. Observ aceleaşi lăbuţe goale.
- Roxanaaa, mergi şi pune-ţi şosete.
Se opreşte din joacă, se întoarce şi mă priveşte.
Îi zâmbesc, sigură că a înţeles mesajul.
Şi plec.

Ajung din nou lângă ele pentru a treia oara. Picioarele sunt goale.
Ridic tonul:
- Roxanaaa, ce am zis eu? De ce nu ţi-ai pus şosete? Vrei neapărat să răceşti? Te rog mergi şi încalţă-te. Să nu mai zic o dată.
Plec, deja furioasă.

Revin. E tot desculţă.
Simt că am un nod în gât.
- Roxanaaaaa! De ce nu ţi-ai pus şosete???
- Ba mi-am pus.
Tensiunea mea e foarte suuuuuussssss.
- Roxanaaaaaa!!! De ce mă minţi??? Unde sunt şosetele??? Nu văd nicio şosetă.
- Nu le vezi tu, pentru că sunt invizibile. De-aia.
Şi mi-a întors spatele.

Să zâmbesc?
Să mă enervez?
M-am dus şi i-am adus şosete.

vineri, 4 iunie 2010

Ce bine e la bloc!

Celor care locuiţi la bloc, nu-i aşa că vă place muuult asta?
Aventurile pe care le poţi trăi atunci când duci o astfel de viaţă în comun sunt de neegalat.

Dar, ştiţi cum e cu canalele şi cu "locuitorii" lor ocazionali?
Nu vedeţi legătura?
Vă explic imediat.

În spatele blocului nostru există o gură de canal a Regiei Autonome Municipale (ăia cu căldura, adică). Fiindcă nu are capacul închis, toată iarna, în interiorul canalului în cauză sălăşluiesc diverse personaje. Uneori mai apare câte o maşină de poliţie, îi mai adună, dar în maxim două-trei zile ei revin liniştiţi la canalul lor călduros şi puturos.
Nenorocirea nu ar fi neapărat gălăgia pe care o fac în toiul nopţii când se îmbată şi se iscă scandaluri verbale multicolor. Sau nu ar fi, neapărat, faptul că ne este teamă să parcăm maşina în zona gurii de canal transformată în locuinţă. Ori faptul că din când în când agresează verbal trecătorii şi nu îndrăznim să ieşim cu frunzele pe acolo. Pe toate acestea ne-am învăţat fie să le evităm, fie să le considerăm ca fiind de nerezolvat şi să le tratăm ca atare.
Nu. Cea mai mare problemă pe care ne-o provoacă vecinii noştri ocazionali este faptul că atunci când afară este frig, fac focul în canal. Da!
Adună tot felul de cartoane de prin gunoaie ori haine vechi şi le dau foc ca să se încălzească. Numai că se întâmplă ca focul să scape de sub control.
Ce fac ei atunci? Fug precum iepurii din canal şi...
Focul ce face? Păi, arde ţevile de canalizare. Arde şi vata minerală (câtă o mai fi).
Şi ce rezultă? Rezultă fum. Mult, mult, mult fum!
Şi fumul ce face? Uite-aşa, pâş-pâş, fumul porneşte într-o călătorie. Mai întâi o ia prin canal, apoi ajunge la subsolurile blocurilor, apoi urcă, urcă prin ghene şi ajunge ... unde? În apartamentele noastre ajunge!
S-a întâmplat din nou.
Tragedia este că se întâmplă noaptea. Şi se pare că în nopţile acestea a fost din nou prea frig, iar ei au revenit şi s-au gândit să se încălzească în canal, făcându-şi focul.

Dormeam. L-am simţit pe Cosmin cum sare din pat şi deschide cu viteză uşa balconului. I-o fi cald, am gândit, adormită.
- Trezeşte-te! Trezeşte-te! Iar au dat ăştia foc!
Atunci abia am realizat că mă ustură gâtul şi că miroase a fum.
Am deschis ochii şi am văzut că prin întreaga cameră pluteau norişori de fum gri. Doamne, ce urât mirosea!!!
- Fetele!!!!
Dormitorul lor este chiar lângă baie, iar fumul ieşea vălătuci din ghena băii.
Ne-am repezit în dormitorul frunzelor. Din fericire, uşa lor este destul de etanşă, aşa că dormeau liniştite. Am încercat să le trezim, dar n-am avut succes.
Ne-am gândit că dacă, oricum, la ele în cameră este mult mai bine, să le mai lăsăm să doarmă. Am ieşit încet şi am aşezat perne în jurul uşii dormitorului, să încercăm să oprim intrarea fumului.
- Au venit pompierii, mi-a strigat de pe balcon.
Din canal ieşea fum. Mult, mult, mult fum.
Câte-un pompier, cu mască pe faţă, intra în canal. Doi poliţişti, priveau cu importanţă de pe marginea străzii. Vecinii din bloc se agitau prin zonă şi strigau unii la alţii. Trecătorii matinali care veneau sau plecau spre servicii, se uitau ca la circ la spectacolul gratuit.
În casă fumul ieşea în continuare în valuri.
- Fetele!!!
Decidem, totuşi, să le trezim, să le schimbăm şi să le ducem mai devreme la grădi. Asta e.
Aşa că intrăm cu forţe proaspete în dormitor. Le înfăşurăm în prosoape şi le aducem tocmai în bucătărie, camera cea mai îndepărtată de baie.
Ce aventură!!!
Ce interesant li se pare!
Ia te uită, pompierii!
Ce de lume!
De ce e atâta fum?
De ce miroase aşa?
De ce ne-aţi trezit de-acum?
A mai venit o maşină de pompieri!
Oaaauuuu!!!
Le-am schimbat cum am putut, am adus patru prosopele şi am ieşit cu ele la nas şi la gură din casă. Pe scara blocului dezastru. Fumul înceţoşase totul.
Am ieşit din bloc în viteză, cu prosoape la nas şi gură, victorioşi.
În faţa blocului, adunaţi ca la circ, alţi spectatori curioşi:
- Este rău?
- E mult fum înăuntru?

- Drăguţelor, v-aţi speriat? (Ete, na!)
- Au mai venit pompieri?
...

Ne-am îndepărtat. Frunzele-s vesele foc. Ce aventuri!
Eu şi Cosmin ne privim cu tristeţe şi parţială resemnare.
Ce bine e la bloc!

După amiază, când am revenit de la birou, deşi nu mai era fum, întreg blocul şi întreaga casă miroseau precum o scrumieră uriaşă.
Am şmotruit toată seara. Degeaba! Funinginea s-a depus pe mobilă, pe pereţi, pe perdele, pe tot.
Ce bine e la bloc!





P.S. Pozele sunt făcute mai pe final, atunci când fumul se atenuase, cât de cât.

joi, 3 iunie 2010

Povestea unui costumaş

Acelaşi copilaş. Acelaşi costumaş.

1 iunie 2007:


1 iunie 2010:

miercuri, 2 iunie 2010

Furnicuţe, fluturaşi, floricele, albinuţe, gărgăriţe... Înfloresc grădinile!

Intră curajoşi sau timizi, împinşi de educatoare şi se aşează pe scăunele.
Sunt floricele, fluturaşi, furnicuţe, albinuţe şi gărgăriţe.
Vine vara!!!
Înfloresc grădinile!



Apare Soarele şi ....

... cheamă alături de el floricelele... care cântă, dansează şi spun poezioare dulcele tare...

... apoi apar în jurul lor doi fluturaşi drăgălaşi care ne povestesc cât de frumos e printre floricele (nu pot să uit primele versuri... Sunt un mic futuraş... moment de haz pentru sala întreagă, logic)...

... şi apar albinuţele care ne dansează şi ne recită şi ele, nişte dulcele delicate...

... după care vine momentul pe care-l aşteptam eu şi întreaga familie (fiindcă am fost mulţi, părinţi, surioară, două bunici şi-un bunic, adică famelie mare, nu aşa, oricum!):
Sosesc furnicuţele, hărnicuţele...

... ne cântă, ne dansează şi ne recită, care mai de care mai drăgălaşă...

... după care fii-mea rămâne în mijloc.
De ce râdeţi, fraţilor?
Nu a uitat să se ducă pe scăunel.
Nu! E furnicuţa cea mai importantă (cum a spus, mândru, tati), ia să vedeţi...
Apar greieraşii, dansează în jurul ei, iar frunza-furnicuţă, se unduieşte pe melodie ca o adevărată actriţă. Pupă mama pe ea!

... şi îl cert (în versuri) pe greieraşul-cântăreţ că nu e harnic ca şi mine şi nu se gândeşte că vine iarna cea geloasă...

Au sosit apoi şi gărgăriţele şi au au completat grădiniţa de vară.
Iar la final, a urmat surprizaaaa. Tortul!!!


Şi dansul de final:


Eu le mulţumesc din inimă celor două doamne educatoare! A fost perfect! Mai mult decât perfect! Copilul meu a fost atât de fericit un an întreg, încât nu pot decât să le port respect şi recunoştinţă.
Nu vreau să fiu siropoasă. Sunt sinceră, doar.


P.S. Mulţumesc, Cris!

marți, 1 iunie 2010

Repetiţie

Nu. Postarea aceasta nu este nici hazlie, nici lacrimogenă, cum poate unii s-ar aştepta.
E o postare cu imagini, câteva poze - de fapt - primite pe mail în dimineaţa asta de la o mămică la fel de emoţionată ca şi mine. De ce emoţii? Fiindcă deseară avem serbare. "Specenă" cum zice fii-mea, într-o logică numai de ea ştiută.
--------------------------------------------------

Locaţie: Sala de grupă mică.
Acţiune: Repetiţie serbare.
Protagonişti: Roxana şi colegii dumneaei.

Frunzuliţa mamii, în postură de Cuminţenia Pământului.


Alături de Răzvan.
Mulţumiri mămicii lui, de la care am primit toate aceste poze delicioase.


Aha! Greierii şi furnica!





Presupun că aici sunt fluturaşii.
Unde-i fii-mea?
Unde?
Oh, Doamne!
Ce face, oameni buni?
Doarmeeeeee???


Poză cuminte. Probabil făcută la început...

--------------------------------------------------
Aşadar, în după-amiaza asta e serbarea.
Bietele educatoare scapă.
Pot să recunosc că am emoţii?
Anunţ întreaga audienţă de pe-acum că mi-am pregătit batiste, fiindcă mă cunosc. Mai mult ca sigur o să bocesc.
Mi-amintesc prima serbare a Oanei când ţineam camera de filmat cu o mână (tremurândă), batista în cealaltă, ochii îmi lăcrimau, iar cu gura eram până la urechi. Necontrolabile acţiuni, cu toate că eram cât se poate de conştientă de cât de tâmpit arătam. Presupun că în seara asta povestea o să se repete. Ei, şi ce! Corect?
--------------------------------------------------
P.S. LA MULŢI ANI, COPII mari şi mici!!!