duminică, 29 noiembrie 2009

Belele de weekend telegrafice

Vineri. STOP. Începutul zilei execrabil. STOP. Conflict moral cu şeful. STOP. Nervi la birou. STOP. Acasă două frunze agitate. STOP. (Extrem de agitate.) STOP. Casa presărată cu jucării. STOP. Mami undeva între nervi-isterie şi acceptare-capitulare. STOP. Tati negociator. STOP. Zi obositoare. STOP.

Sâmbătă. STOP. Botez Sofia. STOP. Organizare naşpa. STOP. Distracţia de la restaurant faină. STOP. Frunzele s-au dovedit (încă o dată) deliciul petrecerii. STOP. Părinţii frunzelor s-au dovedit cei mai activi pe ringul de dans. STOP. Finalul zilei s-a produs la ora nouă seara. STOP. Zi acceptabilă cu minus considerabil în bugetul familiei (afectat oricum profund de madam Criză). STOP.

Duminică. STOP. Shopping săptămânal la supermarket. STOP. Card golit. STOP. Plimbare la ţară. STOP. Mami buşit mobilul propriu, personal şi prea-iubit. STOP. Ecran mort. STOP. Pardon, se zice "display" defect. STOP. Mami minus mobil. STOP. Situaţie extrem de nasoală. STOP. Zi păguboasă. STOP. Încă una. STOP.

vineri, 27 noiembrie 2009

Declaraţii şi politeţuri

Ca-n fiecare dimineaţă, activitatea în casă se desfăşoară la viteză maximă.
Desigur, tot de fiecare dată ajungem să fim în întârziere.
Ca urmare, plecăm spre grădi cu maşina. Zilnic.

Pe bancheta din spate:

Roxana: Oana, te iubesc.
Oana: Şi eu te iubesc, Roxănica. Vrei să stai la mine în braţe?
Roxana: Mami, pot să mă aşez la Oana în braţe?
Mami: Cum? Ah, da. Bine. Poţi.



Roxana: Mulţumesc, Oana, că mă ţii în braţe.
Oana: Cu plăcere.
Oana: Mami, mulţumesc că mi-ai făcut o surioară aşa de drăguţă.
Roxana: Mami, mulţumesc că mi-ai făcut o surioară aşa de bună.

Mami şi tati se privesc uimiţi şi încântaţi.
Mă întreb, are vreo legătură Moş Crăciun cu toate astea?

joi, 26 noiembrie 2009

Moş Crăciun cu plete dalbe

Moş Crăciun cu plete dalbe
A sosit de prin nămeţi
Să aducă daruri multe
La fetiţe, frunzuliţe!
-----------------------------
Am adus cu emoţie pachetul de la poştă şi l-am aşezat pe canapea.
Fremătam şi noi de emoţie. Ce fericite vor fi frunzele!
Ne-am strecurat în dormitorul lor. Încă dormeau.
Oana ne-a simţit, a deschis ochişorii şi ne-a zâmbit.
Noi, cei mari, n-am mai rezistat şi le-am şoptit:
- Aţi primit un cadou de la Moş Crăciun.
Au sărit din patuţuri, fericite şi somnoroase.
-----------------------------
Oana: Mami, e de la Moş Crăciun? Pentru noi?
Roxana: Şi pentru mine, mami?
Oana: Haide, tati, haide să-l desfacem!

Oau! Ce multe cadouri!!!
Oana: Uite un ponei cu o păpuşică! Super!
Roxana: Mami, uite o căciuliţă pentru mine. Ce frumoasă e!!! E a mea, Oana!

Oana: O tăbliţăăăă!
Roxana: Mami, pot să desenez şi eu?

Roxana: Mamiii, un puzzle! "Peferatul" meu! Mamiiii, e cu Thomas!
Oana: Uite, uite, am şi eu un puzzle. Roxana, ăsta e pentru copii mai mari, e prea greu pentru tine. Nu-i aşa, mami, că ăsta e pentru mine?

Oana: Mami, uite, o scrisoare de la Moş Crăciun! Ce scrie? Ce scrie? Citeşte-ne!
(Amira, ai o îmbrăţişare mare, mare de tot de la mine pentru scrisoarea aceasta. M-a uns la suflet. Este PERFECTĂ! Tot ce-aş fi vrut să scriu eu ai făcut-o tu. A avut un impact extraordinar mesajul. Şi faptul că scrisoarea a venit în pachet, special pentru ele, a fost un moment excepţional. Să mai spun că deja am citit-o de 4 ori?)

Oana: Ce înseamnă "elf", mami?
Mami: Spiriduş.
Oana: Da, ştiu. ştiu. Spiriduşul Moşului îl ajută mereu. Mami, cum îl cheamă pe spiriduş?
Mami: Ayan. E un spiriduş micuţ şi foarte drăguţ.
Oana: Şi el i-a spus Moşului că am fost cuminţi?
Mami: Da. Aşa este. Şi tot el a pregătit cadoul pentru voi.
Roxana: Şi spirriduşul a fost la noi la geam? Şi ne-a văzut?
Mami: Da. Cred că da.
Roxana: De ce n-a venit să ne jucăm cu el? Mai vine la noi?

Oana: Mami, uite ce căciuliţă frumoasă de crăciuniţă! N-am avut niciodată! Pot să mă duc mâine cu ea la grădi? Te rooooggg!

Roxana: Uite, am un ponei. Eu i-am cerut un ponei lui Moş Crrrăciun. Vezi, Oana? E rrroz. Rrrroz închis. Uite, e ca al Ilincăi. Acum avem şi noi unul. Şi are şi-o fetiţă. Ilinca nu are fetiţă.

Roxana: Vreau să fac puzzleul meu. "Peferratul" meu. Haide, tati, haide să mă ajuţi.
(Până la urmă ea a fost cea care l-a ajutat pe tati.)

Oana: Mami, nu-i aşa că trusa de doctoriţă e pentru mine? E o să mă fac doctoriţă. Stai să aduc o păpuşă. Trebuie să o consult. Mami, ce trusă mare am primit! Ce multe sunt aici.

Am avut un Moş atât de darnic, încât şi-acum îmi dau lacrimile de emoţie.
Frunzele încă se joacă cu tot ce-au primit. Sunt amândouă, efectiv, în delir.
Nu am cuvinte să vă povestesc cât sunt de fericite.
Şi noi alături de ele.

Amira şi Ayan, vă mulţumim din toată inima!!!
Ne-aţi adus în casă zâmbete şi fericire-n suflete!
Crăciun fericit şi vouă!
-----------------------------
P.S. I-au sunat pe bunici să le povestească cum Moş Crăciun le-a trimis cadouri multe, foarte multe. Le-au descris pe toate... le-au povestit cum sunt, ce culori au, ce le-a scris Moşul.
-----------------------------
P.P.S. Mulţumim, Abramburika pentru tot, inclusiv pentru că ne-ai ajutat să-i descoperim identitatea Moşului nostru darnic şi bun!

Seara mea de relaxare

Era cam ora cinci când am intrat în casă. Toată ziua aşteptasem momentul ăsta. Cald şi bine-i la mine acasă. Frunzele dormeau. Am aflat de la mama că Roxana n-a tuşit deloc cât timp au stat împreună. Ei, da. Asta da. Ce relaxare!
Planurile deja sunt făcute. Mă spăl, mă schimb, mănânc ceva, povestesc cu tati ce-am mai făcut peste zi, după care mă arunc pe canapea. Şi stau aşa, tolănită, vreo oră. Mmmm, îmi suna excelent.
-------------------------------------
Am trecut de faza cu spălatul şi îmbrăcatul şi mă pregăteam să ajung în bucătărie. Pe traseu am dat cu ochii de Oana. Stătea în fotoliu şi plângea.
Şi zbang!, s-a dus pe apa sâmbetei starea mea de relaxare.
- Ce ai, mami? De ce plângi?
- Mergem acum la dentist? Mi-e fricăăăă.
Ştiţi emoticonul ăla cu datul cu ciocanul singur în cap? Sau pe ăla de se dă unul cu capul de pereţi?
Nu-l am pe niciunul. Faceţi un exerciţiu de imaginaţie, dragilor. Fix aşa aş putea să descriu ce-am simţit în clipa aia.
Măi, complet am uitat de mersul la dentist. De tot.
Am aruncat o privire la ceas. Ora cinci şi douăzeci. Ar fi timp să ajungem până la şase la cabinet. Am încercat să procesez repede situaţia.
Doar două variante aveam.
Unu: Să-mi continui traseul spre bucătărie, bla, bla, bla şi să ajung la momentul în care mă tolănesc, relaxată, pe canapea. Oana se va linişti. Seară paşnică.
Doi: Să mă opresc din drumul spre bucătărie. Să mă schimb. Să îmbrac fata. Să mergem la dentist. Oana ar continua să plângă. Dar am rezolva problema dintelui năzdrăvan care nu vrea să cadă deşi celălalt, "permanentul", a crescut aproape de tot în spatele lui. Seară agitată.
Am încercat, cum spuneam, să procesez. Greu de făcut, mai ales în compania plângăcioasei.
I-am cerut ajutorul lui tati. A ridicat din umeri... Nu ştie. Hmmm.
Musai trebuia să iau o hotărâre rapid. Timpul trecea. Oana continua să se smiorcăie pe fotoliu cu ochii la mine.
- Dacă nu te opreşti din plâns, nu mai mergem, am încercat eu să testez personajul.
- Nuuuu. Mergeeeeemmm.... hîîîîîîî... şi lacrimile şiroiau pe obrăjori.
- Nu vreau să mergem dacă tu plângi. Mami nu vrea să-ţi facă rău.
- Mergeeem.... Nu vreau să am dinţi urâââââţi.... Da’ mi-e fricăăăă.... hîîîîîîîî....
Bun. M-am decis. Am început să mă îmbrac. Am îmbrăcat şi frunza. Domnişoara avea ochii roşii şi încărcaţi de lacrimi, dar încerca să schiţeze câte un zâmbet. Nu-i reuşea însă decât câte-un rânjet. Am preferat să nu mă uit la faţa ei, că-mi venea să renunţ.
Pe stradă am tot vrăjit-o cu Zâna Măseluţă, cu mersul la Luca, cu verzi şi uscate. Rezultatele s-au dovedit foarte slabe. Aveam de mână un copil scâncit, cu o privire de căţeluş chinuit. De vreo două ori am simţit dorinţa să mă întorc acasă.
-------------------------------------
Am ajuns, totuşi, la dentist.
Ne-a întâmpinat asistenta. S-a uitat la fii-mea şi-a exclamat:
- Aaaa, te ştiu! Tu eşti plângăcioasa.
Zdrang. Aş fi băgat capul la cutie. I-am aruncat o privire împricinatei care, culmea!, s-a pornit pe-un plânssss! Şi pe jeluiri.
Oooo, viaţă!
Doctoriţa a ieşit din cabinet să vadă care-i sursa scandalului. Noroc că femeia-i obişnuită cu copiii. M-am chinuit să susţin un dialog decent, deşi mi-era jenă de situaţie, mi-era milă de fii-mea şi tare mi-aş fi dorit să nu fiu acolo.
Doctoriţa a luat-o pe Oana aproape şi s-a uitat la dinţişorul ei.
Oana: Nu-mi scoţi nici un dinte???? Hîîîîîîîîîîîîîîîîîî....
Doctoriţa: Nu, iubita mea. Doar mă uit.
Oana: Hîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîî... Mi-e frică.............
Doctoriţa: Nu ai de ce să te sperii. Te anunţ eu când îţi voi scoate vreun dinţişor. Acum doar mă uit.
Şi-apoi s-a întors spre mine.
Doctoriţa: Doamnă, eu zic că dintele o ia spre faţă. N-are rost să îl scoatem. Să împingă cu limbuţa, o să iasă singurel.
Oana: Promit pentru totdeauna că aşa o să faaaaaaaaccc... Hîîîîîîîîî.... Şi nu-mi scoţi dintele, da?
Asistenta se tăvălea de râs într-un colţ.
Doctoriţa: Nu. Nu scot nimic. Să mănânci morcovei, mere şi să împingi mereu cu limbuţa, da?
Oana: Daaaaa!!!
Doctoriţa: Şi când mai ieşi la plimbare, mai treci pe la mine, să mă uit la dinţişorii tăi. Bine?
Oana (brusc liniştită şi înviorată): Da. Vin.
Asistenta râdea. Poate că şi eu aş fi râs dacă n-ar fi fost vorba de copilul meu.
Doctoriţa a luat-o de mână pe Oana şi a ajutat-o să se îmbrace.
Am mulţumit, am salutat şi-am tăiat-o pe uşă.
Oana ciripea fericită. Eu mă simţeam, cum să spun..., între două ape. Mă bucuram că n-a suferit copilul, deşi eram convinsă că nu ar fi durut-o nimic. Mi-era şi jenă de circul făcut. Bine, măcar, că ne-am plimbat. Ce tolănit pe canapea? Ce-i aia? Plimbare pe vânt şi frig, puţin circ pe stradă, ceva temeri şi emoţii, asta-mi trebuia.
Acasă, restul familiei ne aştepta. Oana a intrat triumfătoare.
- Nu mi-a scos niciun dinte. A spus să-l împing cu limbuţa. Şi să mai trec pe la ea să se uite în guriţa mea. A mai spus că mă anunţă ea când o fi să-mi scoată vreunul. A fost bine, tati.
Care va să zică, a fost bine.
-------------------------------------

miercuri, 25 noiembrie 2009

Puterile Roxanei

Îhîîîm-Îhîîîm-Îhîîîm
Instinctul ăla de mamă mi-a dat un cot. Şi m-am trezit instantaneu.
A tuşit?
Parcă a tuşit...
Îhîîîm-Îhîîîm-Îhîîîm
Îhîîîm-Îhîîîm-Îhîîîm
Îhîîîm-Îhîîîm-Îhîîîm
Ooooo, Doamneeee! Tuşeşte. Roxana tuşeşte.
M-am dat jos din pat şi m-am uitat la ceas. Unu şi jumătate. Noaptea!
Îhîîîm-Îhîîîm-Îhîîîm
Îhîîîm-Îhîîîm-Îhîîîm
Îhîîîm-Îhîîîm-Îhîîîm

Când am intrat în dormitor eram deja înarmată cu ceva Propolis şi cu Ketoful-siropul minune pe timp de noapte.
M-am aşezat lângă ea şi i-am mângâiat păruţul, aşa cum îi place. Din când în când mai tuşea.
Cam într-o oră s-a liniştit şi a adormit, fără alte episoade de tuse.
-------------------------------------
De dimineaţă am întrebat-o dacă la grădi colegii ei tuşesc.
Roxana: Da. Ei tuşesc. Dar eu nu tuşesc.
Mami: Aha! Tu n-ai tuşit la grădi?
Roxana: Nu. Numai acasă tuşesc. La grădi fac o magie!
Mami: Da? Faci o magie şi nu tuşeşti?
Roxana: Daaaaaaaaa!!!
Mami: Păi, draga mea, fă şi acasă o magie şi nu mai tuşi, ca să fie mami fericită şi liniştită.
Pauză. S-a gândit puţin, apoi mi-a explicat:
Roxana: Nu pot, mami. Acasă nu pot să fac magie. Numai la grădi pot. Acolo am puteri. Acasă mă dor mânele. (mâinile, în traducere)

marți, 24 noiembrie 2009

Pentru că...

  • Astăzi ne-au anunţat că trebuie să ne luăm zilele de fără plată. Trei în noiembrie, trei în decembrie.
  • Ieri am aflat că salariul meu, începând de luna asta, va fi mai mic cu peste patru milioane.
  • La grădiniţă nimeni nu ştie dacă vom mai avea parte de vreo serbare. Probabil că nu.
  • Am mult de lucru la birou. Bineînţeles că n-am şi chef de muncă.
  • Am de dat bani pentru cadourile educatoarelor. În două locuri.
  • Mai avem de luat una-alta pentru a umple sacul lui Moş Crăciun.
  • Roxana mi-a tuşit de dimineaţă. Aşa... ca să nu uit că mai există şi viroze pe lumea asta.
  • Oana plânge pentru că mâine trebuie să mergem la dentist. Din nou.
  • Cosmin nu-şi poate lua zile libere odată cu mine.
  • Sâmbătă suntem invitaţi la un botez. Nu cred că putem să ne eschivăm.
  • Pe tata îl dor toate. Săracul! Pe mama o supără rău genunchiul.
  • Văd că Moşul n-a ajuns încă la destinaţie, deşi a plecat de câteva zile bune...

Uite de-aia.
De-aia am starea asta de două parale...

duminică, 22 noiembrie 2009

Noi ştim cine câştigă alegerile

Aseară:

Mami: Mâine mergem la vot, frunzelor.
Oana: Mergem să votăm pentru alegerea primarului? (Mititica, şi-a amintit de ce am fost ultima dată să votăm...)
Mami: Nu. Pentru Preşedintele României.
Oana: Mami, cine e mai mare? Primarul sau Preşedintele?
Mami: Preşedintele.
Copilul a fost mulţumit. Şi apoi şi-a mai amintit ceva:
Oana: Aaaa, ştiu. Cine are cele mai multe voturi, câştigă.
Mami: Da. Aşa este.

Roxana, care a ascultat toată discuţia noastră, intervine:
Roxana: Mami, eu o să câştig. Da? Oanaaaa, eu o să câştig!

vineri, 20 noiembrie 2009

Leapşa preferinţelor

Tetris mi-a predat ştafeta în leapşa culinară. Ce trebuie să fac? Să răspund la două întrebări:

1. Care e madlena domniei voastre?
2. Care este bau-baul din farfurie?

A dorit să mi-o "îngreuneze" cu preferinţele frunzelor. Nici o problemă! Ba e chiar mai simplu să răspund la întrebări de genul ce le place sau nu domnişoarelor din dotare, decât să mă gândesc la mine.
------------------------------------
Încep cu Oana, frunza mamii cea mare.
1. Adorăăăă ciorbele. Da, am un copil model. Puteţi să o aplaudaţi. În special ciorba de perişoare, aşa că pe aceasta o plasez ca răspuns la prima întrebare.

2. Ce n-ar gusta sub nici o formă? Să fiu sinceră, a trebuit să mă gândesc ceva timp la întrebarea asta, pentru că Oana încearcă aproape orice fel de mâncare. Totuşi, am găsit un răspuns şi aici. N-a pus gura pe smântână, nu am reuşit nici măcar s-o convingem să guste. Ăsta e bau-baul ei.

------------------------------------
Să trecem la frunza cea mică, la Roxănica.
1. Foarte simplu de răspuns la întrebarea asta. Laptele. Ea funcţionează după principiul:
- Ce fruct vrei să mănânci astăzi, Roxana?
- Lapte!
Laptele e binevenit la orice oră. În orice situaţie îşi face loc în burtică o cană de lapte... după cum se poate observa:

2. Şi pentru ea a fost mult mai dificil să găsesc un răspuns la întrebarea cu bau-baul. În general mănâncă aproape orice, chiar dacă pe unele le preferă în defavoarea altora. Dar nu a gustat never musacaua. Cred că nu-i face sub nici o formă cu ochiul. Asta e.

------------------------------------
Şi acum iată-mă şi pe mine... Ce-mi place şi ce nu...
1. Pe cuvântul meu dacă-mi place vreo mâncare din tot sufletul, să pot declara că nu mă pot abţine la una anume dacă-mi e pusă în farfurie. Darrrr... e ceva ce pot sa bag în mine every time. Cafeaua! (Ileana ştie!)

2. Iar pe post de bau-bau (sorry, Tetris), n-aş gusta ciulama nici dacă m-ar plăti cineva. Cred că mi se trage de pe vremea copilăriei când ne obligau la cămin să mâncăm aşa ceva.

------------------------------------
Trimit leapşa către Ana (să ne spui şi care sunt preferinţele pruncilor din dotare, da?) şi către Abramburika, care a apreciat pozitiv ideea.

joi, 19 noiembrie 2009

Moş Crăciun cel blogosferic...



... tocmai ce-a trecut pe la noi.

L-am văzut cum zbura pe cer şi i-am făcut cu mâna, iar el a oprit în pragul casei.
I-am dat un cadou să-l pună în sac şi l-am rugat, şoptit, să-l ducă la... cineva... cineva anume.
L-am strâns puţin în braţe că tare drag mi-e, i-am spus să nu uite să treacă şi pe la frunzele mele, fiindcă au fost fetiţe cuminţi şi acum tocmai învaţă colinde pe care să i le cânte la serbarea de la grădi.
S-a urcat apoi în sanie, mi-a făcut cu mâna, iar Rudolf şi fraţii lui l-au ridicat susss-sussss în sunete de clopoţei şi-a dispărut în graba mare. Cred că-l aştepta Crăciuneasa la masă.

Deci a plecat de la noi şi sperăm din suflet să aducă bucurie acolo unde l-am trimis!

Ho Ho Ho!

miercuri, 18 noiembrie 2009

Tema pentru mâine

La ora 13, frunzele au ieşit de la grădi.
De fiecare dată când timpul este bun, rămân în curte la locul de joacă.
Este deja o obişnuinţă ca de acolo să mă sune şi să-mi povestească, proaspete, nouăţile zilei.
La fel a fost şi astăzi.
Mi-am primit telefonul şi am aflat pentru început ce s-a mai întâmplat la Oana la grupă, cine a venit şi cine n-a venit la grădi, ce au învăţat la lecţia de engleză, ce i-a povestit prietena ei Diana şi cu ce a fost îmbrăcată doamna.
Urmează frunza cea mică. Prima oară aflu că IARĂŞI au avut petrecere cu tort, suc, coifuri şi pupici. (Acasă avem deja o mini-colecţie de coifuri. Numai săptămâna trecută au fost trei sărbătoriţi în cele cinci zile lucrătoare. Parol! E musai să o fotografiez. Colecţia de coifuri.)
Apoi îmi spune lucrul cel mai important, pe care EU n-am voie să-l uit:
- Mami, mâine trebuie să ducem un carrrtof şi o cuţătoare.
- Cum???? Ce anume trebuie să duceţi?
- Un cartof şi o cuţătoare. Da?
Şi cedează telefonul bunicului.
- Tata, ce-a spus? Ce trebuie să ducă? Cum a spus?
- O cuţătoare. Vai, tată, ce-o fi asta?
Şi-mi vine instantaneu o idee minunată:
- Caută vreun alt părinte şi află, îi spun.
Urmează câteva secunde de linişte. Eu, mulţumită de super-ideea ce mi-a venit, aştept rezolvarea.
- Tată... nu ştiu pe cine să întreb. Nu mai văd pe nimeni cunoscut aici. Nu ştiu pe cine să întreb!
- Of. Mai întreab-o odată pe Roxana.
Acelaşi rezultat. Cuţătoare, ce avem de nu pricepem?!
O las baltă. Ajung eu acasă şi aflu, mă gândesc.
---------------
După aproape o oră sună mobilul.
Răspund. Este mămica unei colege a Roxanei. Ne cunoaştem puţintel şi femeia îşi încearcă norocul.
Care-i problema?
Aceeaşi: ce trebuie să ducă mândrele mâine la grădi?
Roxana, o cuţătoare.
Cealaltă fetiţă, un cubit.
Suntem în dilemă.
Să fie o ascuţitoare?
Sau un chibrit? Nu. Domnişoara pronunţă altfel "chibrit". Hmmm. Măi, măi, măi!
Până la urmă ajungem la o concluzie. Nu. Nu ne-am dat seama despre ce e vorba.
Am ajuns la concluzia că singura care ne poate lumina e doamna educatoare. Aşa că o sun. Şi aflu.
O scobitoare, domnule. Trebuie să ducă câte-un cartof şi o scobitoare.
Asta era.

Seara de aseară

Este oare posibil ca într-o casă cu un copil de şase ani şi unul de aproape patru să existe seri monotone? No way! Cel puţin nouă nu ni s-a întâmplat... o aşa minune.
Dar zău că nu e bine fără antrenul oferit de aceşti 10 anişori mixaţi frumos la viteză maximă.
---------------
"Seara de aseară" a fost fix după acelaşi tipar.
După somnul de după-amiază... pardon! somnul de seară, fiindcă abia pe la şase LE-AM trezit, a început iureşul.
- Mamiiii, mi-e foame!
- Ce vrei să mănânci?
- Mere coapte.
M-am executat.
- Mamiii! vine cealaltă. Mi-e foame.
- Tu ce vrei să mănânci?
- Iaurţel cu cereale.
Face mama.
După gustarea asta minunată, copilele proaspăt hrănite şi energizate cu vitaminele din mere şi calciul din iaurt au început activitatea. De seară.
---------------
18:30: Primul interes l-a prezentat caluţul-balansoar. În fapt, au purces la coafarea coamei lui textile. Asta a presupus adunarea întregii colecţii de clămiţe, agrafe, elastice şi pampoane din dotarea proprie. Apoi au trecut la arsenalul meu. Bon!
M-a luat gura pe dinainte şi am întrebat cine va duce la loc toată armata de clămiţe odată cu finalizarea acţiunii?
- Noi, mami!
- Bineeee....
Clămiţele au fost aruncate pe covorul din sufragerie şi au început să împopoţoneze săracul căluţ până ce au terminat toate parascoveniile.
Misiune încheiată.
Căluţul se identifica cu o grămadă multicoloră de funde, paiete şi mărgeluţe.
Foarte bun. Bineinţeles că a rămas în mijlocul casei, fiindcă era "cel mai frumos căluţ" şi nu putea sta ascuns privirilor într-un colţ al casei.
---------------
19:00: S-au plictisit şi-au plecat în dormitor.
Oana şi-a amintit că a doua zi trebuie să ducă la grădi resturi rămase după ascuţirea creioanelor colorate din casă.. Mă rog. Am acceptat acţiunea, după ce m-a convins că "aşa le-a spus doamna".
- Oana, tu ascuţi culorile şi eu colorez, da?
Ce frumos sună. Nu sunteţi de acord?
Darrr... ascuţirea creioanelor s-a soldat cu împrăştierea în două rânduri a talaşului pe mocheta din dormitor... cu nervii de rigoare odată cu ruperea vârfurilor creioanelor în ascuţitoare şi cu ciondănelile aferente.
- Tatiiiii, Roxana îmi ia culorile după ce le ascut!!!
Păi, nu aşa era vorba? Mă rog. Prea multă bătaie de cap.
---------------
După ce tati a rezuşit să calmeze spiritele şi să despartă oponentele a revenit pe canapea. Încercam să urmărim calmi emisiunea de la Discovery.
La un moment dat se aude ceva. Ceva... nu ştiu cum să vă spun, de parcă s-ar fi prăvălit o avalanşă. Simţurile mi s-au ascuţit. Dubios, dar nu a urmat nici un strigăt, nici un urlet aşa cum mă aşteptam.
M-am uitat la Cosmin.
- Te duci tu să vezi ce e?
- Mmm.... Nu cred. N-am curaj. Te duci tu?
- Hmmm... eu ştiu? Nu se mai aude nimic.
Mă duc, totuşi.
M-am oprit în pragul dormitorului şi pentru câteva secunde nu-mi găseam glasul. Fugise, săracul, se ascunsese.
În mijlocul dormitorului erau răsturnate două sertare cu jucării. Era aşa... o chestie... un covor de jucării. În mijlocul comorii Roxana scormonea.
Oana, la măsuţă, ascuţea creioane netulburată.
- Roxana!!! Ce-ai făcut?
- Ia uite ce de jucării am găsit.
- Păi, de ce nu le-ai scos pe cele pe care le vroiai?
- Pentru că îmi trebuie toate. Ai înţeles?
- Toate?
- Da. Toate.
- Tu o să le pui la loc. Ai înţeles????
- Da, da, bine. Bineînţeles nici o clipă nu şi-a ridicat privirea din grămada de jucării.
M-am întors pe canapea.
Cosmin s-a uitat la mine întrebător.
- Nu vrei să vezi ce e acolo.
- Aha. Bine.
Şi am continuat să ne uităm la televizor.
---------------
20:00: Între jucării a găsit un fluier. Iupiiii!
Au urmat multe minute de fundal sonor ţiuitor. Vorba lui Cosmin:
- Parcă suntem în gară. Vine trenul! Atenţieeee! Pleacă trenul!
Noroc că la Discovery au subtitrare.
Din când în când Cosmin mai puncta:
- I-auzi! A mai plecat unul. (Un tren. sic!)
---------------
21:00: E inutil să povestesc cine a pus la loc jucăriile, pampoanele şi clămiţele.
Frunzele erau prea obosite.
Noi eram odihniţi, că doar n-am făcut altceva decât să stăm pe canapea la televizor.

luni, 16 noiembrie 2009

Pentru destindere...


Ana mi-a oferit o leapşă. Mulţumesc.
La final de program, pentru destinderea creierului meu chinuit într-o zi de luni, după un weekend petrecăreţ, am răspuns întrebărilor. Aşa cum m-am priceput şi eu...
În ce fel de animal ai vrea să te reîncarnezi ? Obligatoriu? Eu nu vreau să mă reîncarnez într-un animal. Dacă e să mă gândesc ce animal îmi place într-o anumită măsură… aş spune, totuşi, că-mi place leoaica. E puternică, e aprigă şi de temut. Da. Deci, dacă e să dau totuşi un răspuns, acesta ar fi: într-o leoaică.
Ce ţi-ar lipsi cel mai mult în viaţă? Adică? În ce situaţie? Când? Nu prea înţeleg… Ce-mi lipseşte mai mult? Păi, o casă mai mare, dacă e să fiu pragmatică. Dar, în viaţă, cel mai mult preţuiesc sănătatea mea şi a familiei mele.
Ce apreciez cel mai mult la o persoană? Cel mai mult?… Cel mai mult şi mai mult? Bunul simţ, cred.
Care-i culoarea preferată pentru haine? “Preferată pentru haine”? Hm-hm. Prefer negrul. Se asortează la orice. Dar numai când vine vorba de haine.
Trei cuvinte care te definesc ca persoană. Puternică. Familistă. Serioasă.
O călătorie pe care ai vrea să o faci şi ţara pe care ai vrea să o vizitezi? Călătoria “pe care aş vrea să o fac” ar fi spre ţara “pe aş vrea să o vizitez”: Japonia.
Citatul/zicala preferată. “O viaţă în care ai făcut o mulţime de greşeli e de o mie de ori mai bună decât o viaţă în care nu ai făcut nimic.”
Ce ţi-ar place cel mai mult să faci ? Să fiu cu ai mei. Şi alături de ei să fac orice.
Dacă nu ai face ceea ce faci în fiecare zi, cu ce altceva ai dori să-ţi umpli timpul? Ăsta e regretul meu… o carieră pe lângă care am trecut… să fiu stewardesă şi să călătoresc în cele mai diverse locuri. Eii, ce ziceţi de asta?
Care e cea mai mare extravaganţă a ta? Pe cuvânt că nu ştiu ce să răspund. Oare nu am făcut nimic extravagant până acum? Sau nu sunt capabilă să realizez asta?

Cam aşa a fost

Pe la ora 19 am ajuns acasă. O prietenă dragă s-a oferit să mă machieze, aşa că n-am ratat şansa. Eu nu sunt capabilă de ceva mai mult decât să-mi aplic rujul pe buze. Încerc să nu uit asta în fiecare dimineaţă, dar vârsta îşi spune cuvântul. Ca atare, se mai întâmplă să uit. Uneori.
Când am intrat în casă cu noul meu look, frunzele s-au oprit din joacă. Ochii mari, mari de tot, mi-au dat de înţeles că au remarcat schimbarea.
- Mami, arăţi „senzaţional”.
- Oau, mami. Ce frumoasă eşti.
Eiiii, vă imaginaţi ce bine m-am simţit?!
- Mulţumesc, dragele mele.
Tati mă aştepta cu un zâmbet timid şi cu un ness strong în ceaşcă.
Era cald şi plăcut acasă. Recunosc că nu aveam nici o tragere de inimă să plec. Mai ales că afară începuse o ploaie mocănească şi se întunecase bine.
Totuşi, după ce-am terminat cafeaua, am decretat că trebuie să începem să ne îmbrăcăm. Asta dacă vroiam să ajungem la petrecere şi-n plus să ne întoarcem în timp, după cum ne propusesem. Maxim pe la ora 1 noaptea. Ăsta era planul, aşadar.
------------------
Frunzele se jucau la ele în cameră.
- Gata, domnişoarelor, haideţi să ne îmbrăcăm. Mergem la nuntă.
- Mergem la nuntă! Mergem la nuntă! Mergem la nuntă!

Desigur, habar nu aveau ce înseamnă aia „nuntă”. Dar aveau să afle.
- Mami, ne îmbraci în rochiţe?
- Da, bineînţeles.
- Şi în pantofiooorrriiii???
- Da, să fiţi elegante.
- Şi ne faci şi codiţe? Te rugăăăăăăăăăm.
- Bine. Cum să nu!?

Veselie mare.
În sfârşit, îmbrăcaţi, parfumaţi şi cu plicul în buzunar, urcăm în maşină.
- Mami, mi-e foame.
- Ei, lasă că o să mănânci la nuntă.
- Ne dau şi de mâncare, mami???
Ha ha ha ha ha.
------------------
Ajungem ca nişte flori, într-un final. Bunicii deja sunau înnebuniţi după noi. Toate neamurile făcuseră scenarii despre ce ni s-ar fi putut întâmpla. Habar n-au ei cum e să îmbraci două frunze pretenţioase! Teribil, vă spun eu. Şi sunt singura care le face faţă. Domnul tată cedează nervos după prima pereche de ciorăpei.
Mă rog. Nu contează. Important este că am ajuns. Mai bine mai târziu decât niciodată. De fapt, a fost o intrare specială. Asta pentru că, mai mult ca sigur, am ajuns ultimii şi deci ne-au remarcat toţi invitaţii. Vreo 250 perechi de ochi. Frunzele, cu gurile până la urechi au alergat către mireasă. (Mireasa fiind nepoată-mea.) Mireasa a alergat către ele. Noi, cei mari, ne-am lăsat privirile în jos, timizi, că doar avem şi noi un gram de bun simţ şi ne-am jenat de ora la care ne făceam intrarea.
------------------
Să înceapă petrecerea.
Şi dă-i şi dansează. Şi mănâncă. Şi dansează. Şi mai mănâncă. Şi tot aşa.
Nu noi. Frunzele.
Cu stupoare am remarcat cum domni bine, eleganţi, îmi strigau fetele pe nume şi îşi făceau cu mâna reciproc.
Da. Au fost deliciul nunţii.
Pe la ora 1 noaptea simţeam cum îmi ard ochii.
- Mergem acasă?
- Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!
- Nu vor, tati.
Şi bietul mă privea cu aceeaşi ochi mici-mititei cu care-l priveam eu pe el.
Le-am convins, cu greu, la 3 dimineaţa.
- Mami, dar nu dormim acasă, da?
- Nuuu. Nu dormim.
- Promiţi?
- Promit. Dacă n-o să vrei să dormi, nu dormi.
- Uraaaa.

Inutil să vă povestesc cum li se închideau ochii încă din maşină, cum abia am reuşit să le îmbrac în pijamale, hlizite dar deja adormite.
- Ce frumos a fost la nuntă, mami!
Am dormit până la ora 10. Duminică dimineaţa.
Tati s-a dus la muncă.
Eu am fost adormită toată ziua.
Frunzele? Ele au fost neobosite.
Dacă mai vor la nuntă?
Bineînţeles.
Dar pe mine să nu mă întrebaţi.
------------------
La daaaaaaaaaansss!



Braşoveanca cu tati:
Şi cu bunicul:
Nu, nu sunt mirele şi mireasa. Sunt nepoţii mei. (Veri între ei.)
Şi noi doi. Până-n miezul nopţii. (După ora aceea pozele nu sunt de arătat.)
P.S. Surpriza serii a fost ca la nuntă să-l întâlnim pe domnul doctor care le-a adus pe lume pe cele două frunze. Eu, emoţionată, l-am salutat. Dumnealui le-a zâmbit şi a mângâiat-o pe Roxănica pe creştet. Sunt sigură că s-a simţit mândru de ele, că doar au fost personaje remarcate, nu aşa.

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Mă duc la distracţie

Lumeeee, lumeeee, deseară ne ducem la nuntăăăă!

Dar, care-i problema, oameni buni?
Zău aşa?
Pe cuvânt că nu mă duc de plăcere. Ba e clar din obligaţie. Că-i din familie. Familia apropiată.
Pe cuvânt că nu mă dau banii afară din casă. Ba tocmai ce ne-au tăiat ăştia din salarii, aşa că... ce să mai comentăm?
Pe cuvânt că n-am niciun chef de hărmălaie. Ba chiar mi-ar prii vreo două săptămâni de somn. Cel puţin.
Pe cuvânt că nici măcar n-am cu ce să mă îmbrac. Ba las' că-i bună şi rochia aia de mătase de-am mai luat-o la o nuntă prin vară. Ce dacă afară ăştia de la primărie au pus ghirlande luminoase pentru "luna cadourilor"? Eu merg în mătase, ca o diafană ce sunt. (Hi hi hi)
Pe cuvânt că n-am cu cine lăsa frunzele. Fiindcă merg şi-ai mei la nuntă. Asta e. Obligaţie. Aşa că ne cărăm şi cu domnişoarele după noi. Daaaa, la nuntă.

Aşadar, vă imaginaţi, cât de cât, scenariul?
Nu, nu e deloc unul relaxat. Din contra. De acord?

Dar, dragilor, când tatăl frunză a spus şi el, spăşit, că nu poate ajunge sâmbăta asta la muncă, aşa cum fusese solicitat, fiindcă se duce (amărâtul!) la o nuntă... zici că a explodat o bombă la gura ălora de-l înconjurau.
- Ooooooooo, te duci la NUNTĂĂĂ?!?!?!?!
- Ooooooooo, îţi permiţi să te duci la nuntă? Pe criza asta?
- Ooooooooo...
- Ooooooooo, ai chef de distracţie????
- Ooooooooo, acum în prag de sărbători???
- Ooooooooo...
Şi alte Oooooooo-uri gândite sau negândite.
A creat aşa o isterie, de zici că îşi anunţase bietul de el candidatura la preşedinţie.
Măi! Oameni buni! Hellăăăuuu!

Da. DECI, deseară sunt la nuntă.

P.S. Tati se duce oricum duminică la ora 10:00 la birou. O să fie fresh.
P.P.S. Fir-ar! Trebuie să mă pensez.
P.P.P.S. Cu ce îmbrac eu frunzele????

vineri, 13 noiembrie 2009

Declaraţie

Ieri am avut o zi grea. Şi foarte plină.
Am ajuns acasă pe la şapte seara. Mă simţeam atât de obosită încât nimic nu mă atrăgea mai tare decât locşorul acela călduros de pe canapeaua din sufragerie, pe care l-am ochit de cum am intrat şi pe care m-am şi aruncat de altfel.
Îmi venea să zac. Doar atât.

Frunzele mi-au dat târcoale, adulmecându-mi, parcă, starea de spirit. Nu, nu eram o companie plăcută. N-aveam nici chef de vorbă, nici chef de joacă.
Şi atunci, la un moment dat, Oana s-a cuibărit lângă mine şi mi-a şoptit:
- Mami, dacă o să-ţi spună cineva vreodată că nu eşti o mămică bună, să-i spui că nu-i adevărat, că eşti cea mai bună mămică din lume, pentru că aşa ţi-au spus copiii tăi.
Mici înţepături mi-au înconjurat ochii, iar câteva lacrimi s-au strâns cu repeziciune în colţul lor. Şi, brusc, m-am simţit "cea mai fericită mămică din lume".

joi, 12 noiembrie 2009

Listele

Aseară mi-au pus în geantă scrisorile.
Să nu uiţi de ele, mami!
De dimineaţă mi-au reamintit ce trebuie să fac: să le pun frumos într-un plic, să scriu adresa Moşului, să merg la poştă şi să lipesc un timbru, apoi să trimit scrisorile departe, la Moş în Laponia.
Oana s-a chinuit pe seară să-şi termine scrisoarea. I-a desenat Moşului un brăduţ împodobit şi un coşuleţ cu globuleţe şi beteală.
Probabil ca să-l îmbuneze când o vedea, săracul, ditamai lista:
Dragă Moş Crăciun
Oana Maria Ene
6 ani
Buzău
Cadouri:
  • Nenuco cu învăţătoare
  • I-Clay Amos
  • Colanţi cu Hannah Montana
  • Perucă, Microfon, Haine Hannah Montana
  • Nancy şi iapa sa şi patinele ei şi schiurile ei şi câinele ei şi bicicleta ei şi coşul ei de picnic
  • Căluţ care mănâncă morcovi şi spune MIHA (nechează, adică. Asta e, neachează!)
Roxana în schimb mi-a spus că vrea un singur lucru. Atât.
Un căluţ.
Eu sunt cuminte, mami.
Bietul copil...
Şi pentru că nu ştie că scrie, şi-a desenat scrisoarea.

Gata.
De acum începe misiunea noastră. A Moşului, adică. Şi Moşul o să aducă şi el ce poate, dar SIGUR îi va lăsa Oanei o scrisoare. Ştiţi voi despre ce este vorba...

miercuri, 11 noiembrie 2009

Moş Crăciun, tu eşti darnic şi eşti bun

- Mami, vreau să îi scriu lui Moş Crăciun.
- Acum?
- Da. Trebuie să aibă timp, durează până ajunge scrisoarea la el. Apoi să aibă timp spiriduşii să le facă pe toate.
- Ooooo. Vrei mai multe?
- Da. Vreau multe! Vreau toate jucăriile despre care tu ai spus că sunt prea scumpe. Stai liniştită, mami. I le cer Moşului, că el are bani. Roxanaaaa, să-i scrii şi tu.

Am schimbat priviri cu tati. Am înghiţit amândoi în sec.
- Mă duc să fumez o ţigară, mi-a spus cu glas stins.
I-am strecurat printre dinţi:
- Cred c-o să fie ultima. Lasă-te de fumat. Nu mai ţine.
P.S. N-a reuşit să termine lista aseară. O continuă şi astăzi.

marți, 10 noiembrie 2009

Ups!

Motto: “Dragostea nu are vârstă.”

Prolog: Cu o săptămână în urmă frunzuliţele s-au bucurat de vacanţa de la sfârşitul lui octombrie.
S-au bucurat la propriu, fiindcă au fost la bunici. Iar la bunici... heheee, e de bine. Acolo-s mai alintate, mai cocoloşite, mai îmbuibate cu bunătăţi şi mult mai cadorisite cu tot ce le pofteşte inimioara.
Că de, aşa-i la bunici!
--------------------------
De ieri, din nou la grădi.
Nu, nu-i nici o problemă. Ba chiar toate-s bune şi frumoase. Le place la grădi.
La prânz, amândouă au fost recuperate de bunici. Tot de bunicii de mai sus.
Roxana a ieşit fericită din sală (vă rog să reţineţi, e vorba de grupa MICĂ, care va să zică de nişte ghemotoace de trei sau patru ani). Cu dezinvoltură le trânteşte bunicilor concluzia zilei:
- Alex mă iubeşte.
Bunicul face ochii maaari.
- Cuuummmm?
- A plâns pentru mine. Că i-a fost dorrr de mine. (E rârâită, un "r" dintr-acela franţuzesc.) Şi Vlăduţ a plâns după mine.
- Cum au plâns?
- Uite-aşa. Hâmmmm... (şi a exemplificat cu o mutriţă bosumflată şi-un botic pe măsură)
- Şi tu ce-ai făcut? I-ai împăcat?
- Da.
- Cum?
- M-am jucat cu ei. (Bunicul a răsuflat uşurat.)
- Dar vreo fetiţă a plâns după tine?
- Nuuuuu. Doar băieţeii.
- Ahaaa.
Imediat bunicul m-a sunat. Uimit. Un pic mândru de nepoată. (Zic eu.)
------------------------
Epilog: Ups.

luni, 9 noiembrie 2009

Frunze mari şi frunze mici

Da. Da. E vorba de acelaşi concurs.
O altă etapă, desigur.
Tema? "Familia mea".
Instrumente? Carioci.
Idei? Care mai de care.
Inspiraţie? O-ho-hooooo....
Atmosferă? Hilară.
Rezultate? Iată-le:


Oana: Familia mea în excursie la cascadă.


Roxana: Familia mea în curte la ţară. Avem prun (e prun, da?), avem floricele şi un fluturaş, ceva nori şi un soare frumoooooooos (preferatul meu). De remarcat ar fi şi faptul că tati e singurul ce poartă pantaloni. Chestiile alea belumarin sunt pantaloni, sa ştiţi.

Comentarii?

duminică, 8 noiembrie 2009

Ce weekend de noiembrie!

Nu ştiu ce-au anunţat băieţii de la meteo pentru weekendul ăsta, dar vă anunţ că la Buzău vremea a fost ex-ce-len-tă!
Da. Extraordinară. Neaşteptată, mai bine zis, mai ales după săptămâna care a trecut când m-am zgribulit de numa' la birou.
Ca urmare, ce credeţi c-am făcut noi zilele astea? Ce-am făcut toată vara: am fost la ţarăăă, la grătar, la aer curat şi la linişte.

Sâmbătă ne-am dus aşa, în control, doar să vedem ce face curtea fără noi. Şi-am rămas vreo trei ore. DOAR trei ore. Am mai fi stat noi, dar ni se lungiseră urechile de foame, că n-am avut inspiraţia să ne luăm şi de mâncare.
Astăzi, în schimb, he-he-heee, ne-am pregătit, dom'le.
Ne-am pus haleală, ne-am luat ţoale de scandal şi ne-am prezentat la curticică.
Mamăăă, ce fain a fost!
Frunzele s-au jucat până la epuizare şi noi, ăi mai mari, am lâncezit la aer. Frumos, zău aşa.
Şi ca dovadă, uite şi nişte poze făcute azi, pe când maestrul bucătar, domnul tată, perpelea friptura pe grătar, CD-ul ne cânta, iar frunzele jucau o horă, de bucurie că azi a fost zi mare, zi de sărbătoare.



video

vineri, 6 noiembrie 2009

Am primit

Azi am primit ...
Un buchet de crizanteme superbe.
Un bileţel de dragoste: "TE IUBESC, MAMI".
Multe îmbrăţişări.
Un mănunchi de pupici apăsaţi.
Mângâieri şi-alinturi pe-obraz.
Multe istorii povestite de două guriţe dragi.
Zâmbete şi ocheade la trezirea din somnul de după-amiază.

Şi demonstraţii de talente.


Nu. N-a fost ziua mea.
Dar mă simt la fel de bine de parcă ar fi fost.
------------------

Am încheiat ziua cu o mini-seară dansantă.
Ia priviţi ce de figuri.
Artistele mamii, artiste!

(Nu bodogăniţi. Ştiu. Nu există sonor. Ăsta-i aparatul şi altul n-are mama. Faceţi un exerciţiu de imaginaţie. Se dansează pe melodia "Paparazzi" a individei ăleia, Lady Gaga.)
video

video