vineri, 30 octombrie 2009

La grădi

Nu e aşa că v-ar plăcea să fiţi o musculiţă şi să vedeţi ce fac odraslele la grădi?
Eu sigur m-am întrebat de mai multe ori ce minunăţii or fi făcând frunzele acolo.

Şi...
Iată că ieri educatoarea Roxanei le-a făcut mai multe poze.
Astăzi le-am primit pe cele care mi-au fost dedicate.

Au avut un spectacol de teatru. De păpuşi.


Urmează un joc care-i place fiică-mii tare mult. Ceva cu un Făt-Frumos şi "Cosânzana".


Aha. Iată-i.
(Nu e cu Vlăduţ... Nu l-a ales pe Vlăduţ, mi-a spus aseară cu tristeţe. Dar încă n-am aflat de ce. Hmmm. Aflu eu.)


Ups. Ce faci, fata mamii???


La prânz. Io-te, dom'le că mănâncă.


Aha. Au avut şi-o sărbătorită. Chef, adică. Tort şi suc. Yammy!


miercuri, 28 octombrie 2009

O poveste ce aduce îmbrăţişări

Aseară am citit POVESTEA. Eram foarte sigură că o să le placă şi aceasta, aşa cum toate poveştile Adei le-au încântat.

Oana fremăta atunci când i-am adus vestea.
- Mai am o poveste în seara aceasta pentru voi.
- Tot de la Ada?
Îi povestisem încă de prima dată despre Ada şi îi răspunsesem la întrebări: Cine este? Dacă are copii? Câţi ani are Irina? De unde este?... ştiţi voi, întrebări de copil. Şi uite-aşa acum ştie cine este Ada şi ce frumos scrie ea pentru ele.

Eu o citisem înainte şi abia aşteptam să aflu cum vor reacţiona. De multe ori, citind povestea am fost sigură că se vor regăsi în fetiţa din poveste.
S-au îmbrăcat în pijămăluţe, s-au cuibărit în păturici aşteptându-mă.
M-am aşezat pe patul Oanei şi-am început.
Aveau ochişorii mari. Încuviinţau din căpşor atunci când citeam despre felul în care mămica îşi îngrijea fetiţa. Roxana chiar mi-a spus de câteva ori:
- Ca tine, mami.
La un moment dat, s-a dat jos din pătuţ şi s-a lipit de mâna mea. Şi-aşa a stat până la sfârşitul poveştii.
Oana şi-a întins picioruţele până mi-a atins corpul cu tălpiţele ei.
Erau atente la buzele mele, aşteptau cuminţi să afle ce urmează să se întâmple cu fetiţa din poveste.

Când am terminat de citit m-am uitat la feţişoara Oanei. Se foia. Şi-apoi, timid şi puţin ruşinată, mi-a spus:
- Mami, mi-au dat lacrimile. Pot să te îmbrăţizez?
Şi s-a aruncat la pieptul meu.
Ne-am strâns în braţe toate, fericite.
Oh, da. Le-a plăcut.
Şi am primit multe declaraţii de dragoste.
Din nou îi mulţumesc Adei pentru o seară frumoasă cu frunzele mele.

marți, 27 octombrie 2009

Leapşa foto

Faină leapşa asta primită de la Ana!

M-am pornit, aşadar, să caut şi eu una bucată poză de suflet şi una bucată poză haioasă.
Şi uite-aşa am descoperit că am cam 99,99% poze cu frunzele ca prim-soliste. Normal, o să-mi spuneţi. Da, normal, aş spune şi eu. Dar găseşte, Dano, una singură "mai de suflet" dacă poţi. Sau doar una mai haioasă. Greu, greu de tot.
Am ales, totuşi, două pozişoare, să zicem că-s mai cu însemnătate cumva. Oricum, dacă mă apuc iaraşi să dau o tură printre poze, parcă văd că găsesc altele. Şi nu mai apuc să postez nimic, nimic. Şi nici să predau mai departe leapşa asta simpăticuţă.
Aşa că mă opresc aici cu dânsele:

Poza-Sufletista:
Părinţii mei dragi şi frunzuliţele mele minunate:


Poza-Haioasa:
Frunzele costumate în furnicuţe:


Şi pasez leapşa aceasta mai departe Mihaelei, Păpădiei, Simonei, Irinei şi lui Tetris.

Somnul dulce de dimineaţă

Cioc. Cioc.
- Bună dimineaţaaa! Haideţi la grădi!
Deschid uşa dormitorului... şi...



Bonus:
Una frunză mică, pe drumul spre grădi.

luni, 26 octombrie 2009

Paleta, Robbie şi copilul curajos

- Mamiiiiiiiii, vreau repede, repede la baieeeee.
- Fugi. Ce mai aştepţi?
- Nuuu. Vreau să mă duci tu.
Aşa urlă sentimentele în fii-mea. Roxana e o pupăcioasă de felul ei. Şi-o mare alintată. Aşa că zilele astea în care mai mult nu m-am apropiat de ele sau am făcut-o cu faţa vârâtă în bluză, ea a suferit. De câte ori mi-a cerut îmbrăţişarea a trebuit să o refuz. Şi ştiu că nu a înţeles pe deplin care-i motivul. Aşa că acum apelează la şantaj. Ştie că trebuie să fac ceva.
Şi n-am rezistat.
Cu nasul acoperit m-am dus în dormitor şi-am luat-o la baie.
- Mulţumesc, mami, că m-ai adus la paletă.
- ??? Paletă?
- Da. Aşa îi zice. Paletă sau baie. Nu?
- ??? Aaaaa! Mă luminez. Toaletă?
- Da. Paletă.
Aha, deci probabil că de la grădi i se trage. Doamnele, femei stilate (deh!), presupun că îi trimit pe copii la "toaleta". Zâmbesc.
- T-O-A-L-E-T-Ă!
- Da! Paletă.
---------------------------------
Cine nu ştie de "Orăşelul leneş"? E cineva? Mă îndoiesc.
Aşadar, frunzele se joacă de-a personajele din Orăşel.
O aud pe Roxana despre Robbie Cutrezitul.
- Roxănica, nu e bine. PUTREZITUL.
- CCCC....UTREZITUL.
- Nu. PUTREZITUL!
- CCCC...UTREZITUL.
- Nu e bine. Uită-te la buzele mele. PU-TREZITUL.
Concentrată:
- PU...CUTREZITUL.
Oana se tăvăleşte pe jos.
---------------------------------
Şi asta îmi aminteşte de Oana, pe când era micuţă. Mai micuţă decât Roxana acum. Să fi avut vreo doi anişori.
Plângea. Nu, nu-mi amintesc de ce plângea. Nici nu mai are importanţă.
- Haide, Oana, nu mai plânge. Tu eşti un copil curajos.
Printre lacrimi:
- Nuuuuuu. Nu vreau să fiu copil curajos. Vreau să fiu curaSUS.

10 zile...

...de coşmar.
................................
Sâmbătă noaptea. Primul puseu de febră. Toată noaptea am stat lângă pătuţul ei.
Sâmbătă. Îngrijorare. Emoţii. Oare ce ne aşteaptă?
Duminică noaptea. Al doilea puseu de febră. A doua noapte agăţată de pătuţul mândrei.
Duminică. A început agitaţia şi, din când în când avem parte de câte un acces de tuse. Şi de ceva muci. Şi de câte-un strănut.
Alte griji. O fi laringită? La grădi spuneau de o epidemie de-asta.
Luni. Ajung de dimineaţă la doctoriţă. Amabilă femeia. O consultă, o întreabă, alea-alea şi decide: LARINGITĂ. După cum spuneam.
Cer şi-un concediu medical, să stau cu mândra. N-am avut în viaţa mea concediu medical. Am tras între timp concluzia că am fost o fraieră. Dar asta-i o altă poveste, neadecvată în momentul şi în locul ăsta.
Seara avem parte de o sperietură. Copilul parcă nu mai ştie să vorbească. Doar tuşeşte. Întruna.
Bag la greu siropuri şi pastiluţe pe gâtul frunzei. Care, spre marea mea bucurie, le primeşte. "Mi plac toate siropelele, mami" m-a anunţat zilele trecute.
Eu şi tată-su suntem stresaţi. Rău. "Nenorocită laringita asta. Ştiam că-i aşa." Da, da, ştiam, că toamna trecută a avut-o şi Oana.
Marţi. Scenariul a continuat ca şi luni. Tuse, ceva muci, copil nervos şi mamă şi mai şi.
Miercuri. Eiii, deja miercuri s-a schimbat situaţia.
Copilul e binedispus. Eu... nu prea. Mă doare capul. Rău. L-aş da jos, dar nu se poate, deşi Oana mi-a sugerat.
Roxana văd că e spre bine. Unde-i tusea aia? Unde a dispărut aşa de repede? Hai că parcă aş trage speranţe să mă bucur, dar mă doare cam tare capul. Fir-ar...
Joi. Deja aş avea curaj să spun că Roxana a scăpat.
Eu în schimb nu văd bine din cauza durerilor de cap. Şi îmi curge nasul. Bleah. Parcă, parcă şi-o răguşeală mă paşte. Ups... Adică... mi-a dat fii-mea laringită? Ei, lasă, că îs mare şi scap repede. Important e că se simte copilul bine.
Vineri. Roxana gata. A scăpat. Repede, trebuie să recunosc. Bănuiesc că aici are ceva de spus Bronho-Vaxomul. E în schimb cam nervoasă, dar bănuiesc că de la zilele de stat între patru pereţi i se trage. Aşa că mă hotărăsc să o scot afară, deşi eu mă simt ca o plăcintă.
Şi-am scos-o. Sigur că am fost neinspirată şi ne-am dus la grădi s-o luăm acasă pe Oana. Mi-a tras o porţie de plâns că ea vrea să rămână la grădi, am trecut şi pe la grupa ei să-şi revadă colegii şi pe educatoare.
Ghinion. Probabil că din cauza aerului de-afară şi-a porţiei de plâns, seara ne-a mai dat un mini-recital de tuse.
Îmi vine să-mi dau palme, dar consider că mi-e de-ajuns starea de cacao în care sunt, aşa că mă abţin doar să mă bombăn în gând.
Sâmbătă. Azi ne-am considerat curajoşi şi am plecat să ne plimbăm până la ţară. Tot neinspiraţi. Bătea vântul. Ca urmare, seara Roxana a mai tras câteva recitaluri de tuse, consortul a căzut la pat cu dureri de cap, iar eu am zăcut la propriu.
Seara m-am temut să mă culc. Nu puteam respira. Şi m-am gândit de câteva ori că ... dacă... Doamne fereşte. Oricum, am descoperit cu ocazia asta cum acţionează Nazomerul (o porcărie!) şi Vibrocilul (ăsta să trăiască!). Şi-am mai descoperit cum e să dormi o noapte întreagă în fund. Nasol tare. Nu doresc nimănui.
Duminică. Am mers în vizită la socri. Am vorbit mai mult prin semne, nu m-am putut atinge de sarmalele soacră-mii, dar am băgat mămăligă fierbinte la greu, spre uimirea audienţei. Cred însă că mi-a priit. Aşa că pe seară m-am pornit, nenică, să tuşesc. O tuse de-aia grea, de ziceai că mi se rup bucăţi din gât. Săraca de mine. Dar parcă, parcă pe seară aveam ceva voce. Iupiii!
Noaptea însă am dormit tot în fund. Altfel tuşeam de-i trezeam pe toţi.
Tot eu chinuită.
Luni. Adică chiar astăzi. S-a terminat concediul meu medical. Sunt la birou. Ceva voce am, deşi văd că pe-aici toţi fac ochii mari când deschid gura. "Ce? Nu vă place? Ignoranţilor. Se poate de-o mie de ori mai rău." Mă simt aşadar mai bine. Sper ca mâine să fie şi mai şi.
................................
Au trecut 10 zile.
De-asta am absentat în blogosferă. Motivat, da?

miercuri, 21 octombrie 2009

Slăbiciune

- Mami, mi-a fost dor de vocea ta!
Ăsta a fost primul lucru pe care mi l-a spus Oana când a intrat pe uşă, venind de la grădi.

Rezultatul obţinut:
Astăzi are voie să nu doarmă la prânz.

Viruşi şi PRE-uri

Suntem împresuraţi. De viruşi. Ne-au atacat pe toate părţile. Cei mai slabi au cedat. Cei mai puternici încă rezistă. Nu ştim, însă, pentru cât timp.
Roxana e doborâtă de o laringită prăpădită. Tuşeşte mult şi urât.

Eu am răcit şi-mi vuieşte capul de zici că îşi va lua zborul cât de curând.
Oana muceşte.
Fiecare s-a înarmat cu ce-a putut, Roxana cu j-de-mii de siropuri, eu cu fervexuri şi alte derivate, iar Oana încă e la arme albe, adică batiste, "mă-nţelegeţi".
Tati rezistă. Şi, culmea, se duce şi la serviciu. (Oooohhh, sper să nu se viruseze şi el prea repede, că m-am nenorocit dacă dânsul pică la pat. Doamnele "ştiu de ce".)
Până şi amărâtul ăsta de calculator s-a virusat. Dar clar aici nu e decât vina celui care a umblat pe unde n-a trebuit pe netul ăsta mare. Cica să vadă tot felul de meciuri nesemnificative din punctul meu de vedere şi extrem de interesante dintr-al lui. Aşa că l-am însărcinat pe el cu însănătoşirea PC-ului. Dar cum împricinatul e singurul care se mai şi duce la muncă, probabil că va fi o chestie de durată şi nu mai insist. Oricum mă doare capul prea tare.
Cum vă spuneam, noi, partea feminină a casei am chiulit două zile de la îndatoriri. Nu pot spune că a fost distractiv. Eu am fost pe post de sclavă a două frunze mici, plictisite şi mârâite. Aşa că astăzi am trimis-o pe mucoasă la grădi. Gata! Ce atâta distracţie pe capul ei?! Să-nveţe. Că mâine-poimâine e şcolăriţă.

Eiii, şi acum ajungem la istorioara ce vrusei s-o povestesc.
Totul a pornit de aici. De la şcoală, adică.

Oana: Mami, acum sunt preşcolar?
Eu: Da.
Oana: Ce înseamnă "preşcolar"?
Eu: Înainte de şcoală.
Oana: Şi Roxana este "preşcolar"?
Eu: Da. Sigur. Toţi copiii care merg la grădi se numesc "preşcolari".
Oana: Şi bebeluşii cum se numesc? Pregrădinari?
Eu: Hmmm...
Oana: Şi tu ce eşti? Prebătrână?
Eu: Hîîîîîîîîîîîîîîîîîîîmmmm???!!!

duminică, 18 octombrie 2009

Sentimentul acela...

Vineri seara m-am surprins în câteva rânduri cu palma pe fruntea Roxanei. Bineînţeles că fata nu are nimic. Mi-a venit să-mi strig singură "Mamă nebună!!!". Şi-am şi făcut-o, de altfel, în gând, de fiecare dată.
.................................
Sâmbătă am avut acelaşi sentiment neplăcut. Am întrebat-o de câteva ori dacă e bine. Da, e bine.
Sau dacă nu cumva o doare în gât? Nu, nu o doare.
- De ce o întrebi? S-a plâns cumva?
- Nu. Nu s-a plâns. Nu ştiu de ce o întreb. Aşa mi-a venit.
Şi, desigur, am simţit de fiecare dată imboldul de a-mi striga mie însămi "Mamă nebună!!!". Cu toate că...
.................................
E noapte. E cald şi bine sub pătură. M-am trezit şi mă uit la ceas. E ora 03:27.
Simt că trebuie să mă duc la frunze. Ştiu că e vorba de Roxana.
Intru în dormitor. Dorm amândouă. Dorm liniştite. O mângâi pe frunte pe Oana, apoi o sărut uşor pe obrajor şi ea se întoarce pe-o parte.
Mă apropii de patul Roxanei. Ştiu. Da, ştiu. Îi pun palma pe frunte. Arde.
.................................
Acum doarme în continuare. I-am dat Nurofen şi i-am pus şoseţele ude. Sunt pe lângă ea.

vineri, 16 octombrie 2009

De la frunze adunate...

Din motive de tată căscat, aseară când am ajuns acasă obosită şi înfrigurată, am primit vestea că "trebuie să dăm o fugă la ţară până se întunecă". Păi, se întunecă repede! Da.
Am mâncat în grabă. Frunzele, desigur, dormeau.
Din fericire, până am terminat eu de ronţăit ceva, Oana s-a trezit. Tată-său a anunţat-o că trebuie să plecăm şi a fost tare fericită. Le place la ţară. (Ţara noastră e un teren undeva în apropierea oraşului pe care ni l-am cumpărat singuri-singurei şi de care ne-am bucurat toată vara, la soare, grătare şi linişte.)
.............................................
Roxana în continuare la somn.
Sigur că eu am primit misiunea ingrată de a o trezi. De obicei e scâncită dacă e trezită din somnul de după-amiază. Şi eu, DIN NOU, trebuia să calmez un copil scâncit şi nemulţumit.
Asta e. Soartă de mamă.
M-am resemnat şi am intrat în dormitor s-o trezesc.
Ce frumos doarme!
Ooooooooofffffffff!
- Roxănica! Mergem până la ţară? încep eu încetişor, cu privirea aţintită pe feţişoara ei dragă.
Ochişorii se deschid fix în acelaşi moment cu guriţa:
- Şi lupul e rău. A mâncat-o pe Scufiţa Roşie. Şi pe bunica. Şi se dădea drept un lup bun. Dar nu era. Era lup rău. Şi alerga repede s-o prindă pe Scufiţă....
Draga de ea. N-a mai plâns deloc. Niciun scâncet. Din cauza lupului. Da, da. Lupul cel rău.
.............................................
Suntem în maşină spre ţară.
Oana nu se mai opreşte din vorbit. Aş vrea să mă uit pe geam, dar nu mă lasă. Mă atenţionează la fiecare trei secunde să fie sigură că o ascult.
Oh. Nu mai tace. A găsit până la urmă cineva butonul ăla?
- Mami, îţi aminteşti când am fost eu cu mamaia şi tataia, cu trenul, până în oraşul ăla... Râmnicu Sărat?
- Da.
- De ce îi spune "Râmnicu Sărat"? Au făcut o prăjitură care se numea "Râmnicu" şi a ieşit sărată?
Oh, Doamne! De unde atâta imaginaţie!?!?!
Mă pune Dumnezeu şi comentez asta.
- Cum adică am imaginaţie?
- Am multă imaginaţie?
- Cum ai spus? Ce am?
- Dar tu nu ai?
- De ce nu ai?
- Ce ai zis că am?
- Când o să mă fac mare nici eu nu o să mai am?
- De ce?
- Oamenii mari nu au imaginaţie?
- Nu e bine să ai imaginaţie?
.............................................
Până când am ajuns.
Slavă Domnului că am ajuns. Că e aproape ţara asta a noastră. M-am dus în fundul curţii şi am tăcut.
Frunzele au alergat, au cules flori de toamnă şi alte frunze. Din copaci şi tufe.
- Ne trebuie la un proiect.
- Hăăăă??!!
.............................................
Pe seară ne-am uitat unul la altul, dezarmaţi, şi eu i-am spus lui:
- Noi le-am făcut!

Ce premiu frumos!

Multumesc adrabell pentru aşa un premiu frumos şi asortat cu noi şi cu vremea de afară.

Îl ofer cu drag Mihaelei să-i bucure blogul chiar dacă şi ea se plânge de frig şi vânt, Anei să ştie că mi-e tare dragă, Alinei să nu uite că la noi e toamnă deşi ea se bucură de primăvară şi dragei Tetris, pe care îmi place teribil s-o citesc.
Să încercăm să ne şi bucurăm de toamnă.

joi, 15 octombrie 2009

Halal!

E ora 14:00. De aproape o oră mama ar fi trebuit să ia frunzele de la grădi. Încă n-a sunat şi eu stau ca pe ghimpi. S-o fi întâmplat ceva? Mama ştie că avem consemn să mă sune după ce ies din curtea grădiniţei.
Nu mai rabd. Sun la mama. Nu răspunde.
Sun acasă.
- Alooooooooo! şi-un râs zglobiu îmi sună în urechi.
Răsuflu uşurată. Sunt acasă.
Se aud râzând amândouă.
Mama strigă din fundal:
- Cine e?
- Mamiiiiii!
- Spune-i că mi-am uitat mobilul acasă.
Aha. Asta a fost.
- Mamaia a uitat mobilul acasăăăă.
Ha ha ha ha.
- Bine, mami. Am înţeles. Tu ce faci? Cum a fost azi la grădi?
- Bineeeeeeeee.
Şi iaraşi râsete grămadă.
- Oana, spune-mi, mami, aţi mâncat la grădi?
Hohote de râs.
- Daaaaa. Am mâncat.
Ha ha ha ha ha.
- Şi ce ai mai făcut? Povesteşte-mi şi mie.
- Bine. A fost bine. Ne-am jucat şi-am mâncat.
- Roxana ce face?
- Bine.
Ha ha ha ha ha.....
- Oana, ce faceţi acolo? De ce nu vorbeşti cu mine?
- Ne jucăm. Vrei să vorbeşti cu Roxana?
- Da. Bine. Dă-mi-o şi pe ea.
- Alooooooooooo! Ce faci, mami?
- Eu bine. La serviciu. Tu ce faci? A fost bine azi la grădi?
- Da. Foarte bine. Ne-am jucat. Am învăţat şi-o poezie...
- Bravo, mami. Şi...
Zdrang. Poc. Şi iarăşi poc.
Şi hohote de râs. Muuuuuuuuuulte. Muuulte.
Eu... uitată la telefon.
- Aloooo!
- Alo. Da, răspunde biata mama.
- Ce faceţi acolo? Ce e distracţia asta?
- Păi... Ce să fie? Le-ai încurcat şi tu. Nu le-ai recunoscut vocea.

Ooooooffffff!

Iar au făcut-o.
Asta e ultima distracţie. Se dau la telefon drept cealaltă. Am râs de toţi cei care au fost păcăliţi. Nu mi-aş fi imaginat că o s-o păţesc şi eu.
Na. Asta e.
Dacă le-ar fi încurcat tată-su l-aş fi bodogănit.
Mda. Acum nu-mi rămâne decât să mă bodogăn singură.

Mulţumesc

Mulţumesc pentru premii Mami de Sebastian, Gabriella şi Ana-Maria.
Le afişez cu mândrie. Mulţumesc că v-aţi gândit la noi. Mă simt integrată în blogosfera mămicilor. Şi mi-e drag.
Înţeleg că le pot da mai departe. Le-aş da tuturor blogurilor pe care le citesc cu plăcere nesfârşită (şi lista e aici, alături), dar deja am văzut că multora dintre ele premiile le-au fost transmise şi ar însemna să le întorc. Ar fi posibil?
Mă rezum la câteva bloguri dragi unde scriu suflete şi inimi şi mâini (desigur!) de buzoieni: Ileana (adameştii), Oana (verdeploaie), Mihai şi Irina (caprele-irinucai), Cami (şi fetiţa cu ochi de mure), Andra (jurnal de bebeluş) şi tati de Ştefan (bucşa). Primiţi premiul, aşadar.

Pregătiri de Halloween?

Aseară ne-am văzut.
Am ajuns acasă cu-o foame de lup. Pe cuvânt că aşa simţeam. Şi eu, lupul, cu gura plină (da, da, nu e frumos, ştiu...), am plănuit cu ea, prietena mea, să ne vedem. Noi două, tatăl frunză şi pruncii. Adamescu era la job. Ghinionul lui. Data viitoare.
.................................................
Frunzele-s la somn. Somn dulce şi pufos.
Le trezesc? Hai să le mai las puţin. Puţin de tot.
Îmi termin masa şi intru în dormitor.
Frunzele dorm frumos. Pupă mama pe ele!
Nu dă niciuna vreun semn că m-a simţit intrând.
Încerc să fac un scenariu şi să le trezesc uşor. Dar, gura mă ia pe dinainte şi spun: "Vin Luca şi Ilinca!!" (nu prea tare, încetişor, să nu sperii cuminţeniile adormite).
BANG!
Roxana e în picioare.
Oana se întinde instantaneu cu fond sonor: IUPIII!!!
Gata. Le-am trezit.
.................................................
Vine gaşca.
Fericire. Îmbrăţişări.
.................................................
Părinţii sunt exilaţi (sau se auto-exilează) în bucătărie.
Ce bine e! Bârfim. Plănuim. Povestim. Bem must şi suc. Unii fumează. (Nu spun cine.)
Copii se joacă. Frumos. Că aşa ştiu ei patru să se joace. Frumos.
.................................................
Chiar mă întrebam ieri când se sărbătoreşte Halloween-ul.
Să fiu sinceră, habar n-am. (Parcă pe la sfârşitul lui octombrie.)

Dar cred că pruncii ştiu, că de-asta au dat iama prin şifoniere.


Ia uitaţi-vă ce avem aici :

"Prinţesele Roz-Bombon" Oana şi Ilinca
(vă rog să observaţi accesoriile şi papuceii cu toc):


Alte două "Prinţese Roz-Bombon" (de data asta Roxana şi Ilinca),
o răţuşcă şi-un dinozaur (autodeclarat):

Şi tot ei:

.................................................
De remarcat că nicio altă jucărie nu a prezentat interes.
Plecarea musafirilor s-a lăsat cu bis-uri. Mai multe.
De suferit a suferit Ilinca la final. O mică tragedie cu scop de a impresiona o mamă obosită. N-a funcţionat. A trebuit să plece acasă. Plângând. Draga de ea!
Iar la final Oana a spart o cană. PLICI. (Ca-n poezia cu Nicu. Sau Nelu. Nu mai ştiu.). UPS!
.................................................
Încă o seară frumoasă.

miercuri, 14 octombrie 2009

Frunzele şi concursul

Participăm la un concurs.
Norocul meu. Da. Asta pentru că aseară, în loc ca frunzele să ne înnebunească din motive de plictiseală şi stat în casă pe o vreme turbată, am avut un motiv foarte apreciat de a le ţine ocupate. Au pictat. "Flori de toamnă".
Oana: - Eu ştiu care sunt florile de toamnă. Sunt crizantemele.
Roxana: - Daaa, şi eu ştiu.
Oana: - Ai învăţat la grădi?
Roxana: - Da.
Oana: - Mamiii, şi Roxana a învăţat despre florile de toamnă.
Mami: - Minunat. Acum pictaţi-le.
Oana: - Crizantemele au multe petale şi sunt de toate culorile. Aşa vreau să le fac, mami.
Roxana: - Şi eu. Şi eu.
Mami: - MI-NU-NAT!

Totul a durat peste două ore, cu pregătiri, întrebări, fruntiţe încruntate de concentrare, limbuţe între buze şi ochişori sclipind de fericire.

Oana: - Uite aşa ne-a învăţat doamna. Mai întâi facem conturul în creion.

Oana: - Şi nu punem multă apă. Doar multă culoare. Să iasă frumos colorate. Ai văzut ce frumoase au fost desenele colorate ale copiilor de la concurs. Vreau şi eu să fac un desen colorat.

Oana: - Am făcut ramă.
Mami: - Chenar.
Oana: - Da, chenar. Acum colorez toată foaia. Crezi că e frumos?
Mami: - Foarte frumos.
Oana: - O să le placă?
Mami: - Sigur că da.
Oana: Zâmbet mulţumit şi concentrare maximă.


Roxana: - Şi eu îl fac colorat. Uite.

Roxana: - Are multe culori. Şi fac şi eu chenar. Ca tine, Oana.

Roxana: - Culooooaaaareeee. Şi chenar. Pot singură.
Oana: - Mami, uite ce frumos pictează Roxana.
Mami: - Da, foarte frumos.
Oana: - Bravo, Roxănica! Să faci şi contur. O să te învăţ eu.
Şi a învăţat-o.


Iar acestea sunt picturile de care toată familia a fost tare mândră.


Aşa că au tronat în sufragerie, pe un raft din bibliotecă toată seara şi toată noaptea. Iar de dimineaţă au fost alintate şi din nou mult apreciate.
Şi abia aşteptăm noua temă a concursului.
În rest nu par interesate de altceva legat de concurs.
Nu-i nimic dacă nu câştigăm.
Eu zic că e de bine.

marți, 13 octombrie 2009

Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Oana:
- Doctoriţă... şi "diplomată", să pot să mă plimb prin lume... şi vedetă. Pot să le fac pe toate, mami?
- Nu, nu se prea poate. Trebuie să te hotărâşti pentru una dintre ele.
- Dar eu aşa vreau. Într-o zi să mă duc la serviciu ca doctoriţă, ziua următoare să fiu "diplomată" şi ziua următoare să fiu vedetă. De ce să nu se poată?
- ???

Roxana:
- Eu vreau să fiu... pisicuţă.
- Cum să fii pisicuţă? Asta nu e o meserie.
- Ba da, eu vreau să fiu pisicuţă.
- Mami, nu se poate. Cum să fii un animăluţ când tu eşti un omuleţ? N-ai înţeles. Mami te-a întrebat ce vrei să fii când o să te faci mare.
- Bineeee. Atunci vreau să fiu animal de casă.
- ???

Ce fete hotărâte are mama!

duminică, 11 octombrie 2009

Problema mea de sâmbătă

Sâmbăta aceasta a fost o zi extrem de încărcată. De dimineaţă ne-am urcat toţi patru în maşină şi ne-am umplut timpul cu aproape tot ce ne propusesem să rezolvăm. Una peste alta, a fost o zi bună.
Pe la ora patru şi jumătate după-amiaza am ajuns acasă. Am coborât din maşină, am luat din portbagaj tot ce aveam de luat şi am urcat în casă, unde ne aştepta programul administrativ pe care ni-l propusesem să-l ducem la capăt în seara aceea.
Zis şi făcut.
Timp de vreo două ore de aspirat, şmotruit, lustruit şi alte alea-alea, am intrat pe balcon să mă ocup de flori.
Ca de obicei, instinctiv, am aruncat o privire afară, spre maşină.
Şoc!
Maşina noastră, cea "roşie de fetiţe", nu era acolo unde speram s-o întâlnesc cu privirea. În locul ei, o altă maşină, tot roşie, cu portiera din spate deschisă. Maşina vecinului nostru, am tras concluzia.
Arunc repede privirea spre cel de-al doilea loc în care mai ducem "otomobilul". Nu era.
Un val de căldură s-a format instantaneu în stomac şi s-a îndreptat cu repeziciune spre creier, mâini şi picioare. Şi-am devenit o cârpă. Dar cârpa de mine a început să strige cu emoţio-disperare spre tatăl frunzelor: "Unde e parcată maşina noastră, Cosmineeeee???"
Calm, domnul îmi răspunde că-i la locul ei, sub balconul propriu şi personal.
Mă mai uit o dată.
În locul ei văd aceeaşi maşină roşie cu portiera deschisă.
Ding!
În secunda aceea realizez că respectiva nu e maşina vecinilor, ci e maşina noastră. A noastră! Şi e deschisă şi primitoare, nevoie mare.
Oh, Doamne!
Strig consortul şi încerc să articulez ceva, dar săracul nu înţelege mare lucru din bânguielile mele. Reuşesc, totuşi, să-l atrag spre balcon şi-i arăt prin semne maşina.
S-a albit instantaneu şi dumnealui, după care a pornit-o în viteză spre uşa apartamentului. Presupun că a zburat cumva până jos de la etajul cinci unde coabităm, fiindcă l-am văzut rapid cum a ajuns lângă maşină, a privit-o, mirosit-o şi căutat-o pe toate părţile.
Apoi a închis-o, a încuiat-o şi... şi eu m-am desprins de marginea balconului şi-am reuşit să mă aşez pe scaun.
Şi m-am gândit la ce s-ar fi putut întâmpla. La faptul că timp de mai bine de două ore nimeni nu a băgat în seamă maşina roşie cu portiera deschisă din cartierul ăsta al nostru, aglomerat.
Probabil că dacă s-ar fi lăsat seara situaţia ar fi putut deveni alta.
Şi m-am mai gândit la Alina şi la siguranţa şi bunul simţ al celor de acolo, de departe.
Şi din nou m-am gândit la noi.
Şi... am o problemă.
Ce să înţeleg?
Că nimeni nu a fost interesat de maşină?
Că nimănui nu i-a păsat?
Că nici un vecin nu a trecut pe lângă ea să vină să ne întrebe dacă avem habar?
Că lumea e onestă?
Sau că e nepăsătoare?
Eu ce să înţeleg?
Sau, mai bine nu îmi mai bat capul şi continui să-i mulţumesc Celui de Sus că nu s-a întâmplat nimic rău.

Aşa că, una peste alta, a fost o zi bună.

joi, 8 octombrie 2009

Tot o ghicitoare

Avem şi noi una:

Frunzele la 1 anişor. Care-i una şi care-i cealaltă?

Serile de toamnă

Aţi fi putut să vă imaginaţi că sub acest titlu am să postez un fel de poem despre serile de toamnă.
Din păcate, nu mă simt în stare de fraze pline de metafore, care să trezească simţurile cititorului.
Regret asta. Îmi place să citesc astfel de scrieri frumoase şi admir pe cei care reuşesc să mă încânte în acest mod.
Dorinţa mea acum este să imortalizez modul în care frunzele mele îşi petrec serile de toamnă, aşa cum le place lor mai mult şi mai mult.
Adică, uite asta facem noi:

Alergăm pe roţi, la locul lor preferat ("bancost" cum spune Roxana, de fapt în faţa sucursalei BancPost de lângă bloc, în traducere.):


La petreceri. (În singurul loc din oraş unde pot avea loc petrecerile de copii. Asta e o altă mare problemă, analizată şi întoarsă pe toate faţetele posibile, dar zadarnic.)

Sau cu ei, prietenii buni:


Dar voi?
Voi ce faceţi în serile acestea de toamnă?

P.S. Postul acesta nu este discriminator. Acum am realizat că în alte locuri vine de fapt primăvara. Scuze.

miercuri, 7 octombrie 2009

Ora 22:00

Marţi. Ora 22:00.
Ce face familia frunzelor la ora aceasta?
................................
Doarme?
Nuuuuu.
................................
Se pregăteşte, măcar, să doarmă?
Ei, na!
................................
E la masă?
Nici.
................................
E în vizită?
Nu. Nu. Nu.
................................
????
He, heeee....
Dansează, dom'le.
Braşoveanca!
În sufragerie.
Cu chiote şi râsete la maxim.
În viteză.
Frunzele fac cu schimbul între cei doi adulţi ai casei la fiecare nouă strofă.

La final m-am bucurat nesfârşit că s-a terminat melodia şi apoi am rezistat cu stoicism cererilor milogitoare ale celor două neobosite de a mai dansa o dată. Nici nu vă imaginaţi ce lungă e Braşoveanca asta...

Ca urmare, şi eu şi tatăl frunzelor ne-am trezit de dimineaţă pe aceeaşi parte pe care ne culcasem.

(Fondul sonor fusese asigurat de caseta video a serbării de Crăciun de anul trecut.)

(Pun şi eu o poză exemplificatoare de la serbare, că de aseară vă imaginaţi că n-am, fiind mult prea ocupată cu dansul, râsul şi respiratul.)

Leapşa frunzelor

M-am gândit eu că mi-ar plăcea să ştiu ce răspunsuri dau frunzele mele la întrebările din Leapşa găsită pe blogul Gabriellei.
Aşa că aseară mi-am luat un creion şi-o bucată de hârtie şi m-am dus în camera frunzelor.

Pe Oana am găsit-o cocoţată în pat, în pijamale, aşteptându-mă să apar cu povestea promisă.
- Haide să-mi răspunzi la nişte întrebări. Vrei?
- Da. Şi brusc a devenit serioasă, de parcă eram la un interviu pe bune. Dar unde îţi trebuie? La servici? E important?
- O să-ţi placă. Ne jucăm puţin.
Şi... iată ce a ieşit:

1. De ce a făcut Dumnezeu mamele?
Oana: Ca să aibă grijă de copii.
2. Cum le-a făcut Dumnezeu pe mame?
Oana: Prin ceva... printr-o vrajă.
3. Din ce sunt făcute mamele?
Oana: Din corp.
4. De ce crezi că te-a dat Dumnezeu mamei tale şi nu altei mame?
Oana: Fiindcă aşa a ales. (Punct.)
5. Ce fel de fetiţă crezi tu că a fost mami?
Oana: Frumooooooaaasssssăăăă (cu un zâmbet laaarg... Trebuie să mărturisesc că Oana mereu îmi face complimente, convinsă că are cea mai frumoasă mămică din lume.)

Apoi a apărut şi frunza cea mică, şmecheroasă, ţinându-şi biberonul cu lapticul de seară abia primit de la tati atârnând într-un colţ al guriţei. Curioasă.
Aşa că am continuat interviul meu premeditat:

1. De ce a făcut Dumnezeu mamele?
Roxana: Ca să aibă copiii mame.
2. Cum le-a făcut Dumnezeu pe mame?
Roxana: Din carne.
3. Din ce sunt făcute mamele?
Roxana: Din carne! (Dând din cap de câteva ori, semnificativ, ca să întărească convingerea ei încă de la precedentul răspuns.) Uite, vezi, şi eu sunt făcută tot din carne. (Şi-mi întinse sub ochi mânuţa ei mică, de frunzuliţă.)
4. De ce crezi că te-a dat Dumnezeu mamei tale şi nu altei mame?
Roxana: Fiindcă m-ai iubit. RĂU!
5. Ce fel de fetiţă crezi tu că a fost mami?
Roxana: Părinte. (Aha!)
................................
- Acum ne citeşti povestea?
................................

marți, 6 octombrie 2009

Niciodată

Pe Oana am găsit-o ieri în bucătărie, aplecată deasupra mesei.
Înşira mărgeluţe. Făcea coliere pentru ea, pentru Roxănica şi pentru mine. Ce fericită era! Frunza!!!
- Mami, îţi fac mărgeluţe!
- Da? Minunat! Ia să văd.
- Îţi plac, mami?
- Sigur că da.
- Chiar îţi plac? Îţi plac foarte mult? Sau numai puţin?
- Îmi plac foarte, foarte mult.
- Mulţumesc, mami. Stai să te măsor.
Şi m-am aplecat să-mi ia măsura gâtului.
- Gata. Haide să ţi le pun.
- Vai, ce frumoase sunt.
- Chiar îţi plac? Îţi plac mult?
- Sigur că da.
- Îţi plac mai mult decât mă placi pe mine?
- Ţi-am mai spus asta, nimeni şi nimic nu-mi este mai drag pe lume decât îmi sunteţi voi două.
- Dar îţi plac şi mărgeluţele de la mine, nu-i aşa?
- Da, foarte mult. Mulţumesc, draga mamii.
- Să nu le mai dai jos niciodată. Da? Să te duci aşa la birou. Să nu le dai jos nici dacă mori.

Mărgeluţele multicolore de plastic (bucăţi dintr-o fostă numărătoare de mult timp dezmembrată) sunt înşirate pe o aţă roşie, de cusut.
Ce colier frumos am!
Nu pot să-l mai dau jos ... niciodată.

luni, 5 octombrie 2009

Frunze sau... animăluţe?

Copiii se joacă fericiţi. De-a "curtea cu animăluţe".
Oana şi Luca sunt "purceluşi". Mda.

- Roxana, dacă Oana este purceluş, tu, care eşti sora Oanei, ce eşti?
- Găină!
(Dialog plin de înţelesuri între Alex şi frunza cea mică.)

Ploaia şi familia

Era sâmbătă.
Afară ploua. Şi era frig.
Nu-mi place frigul. Nu-mi plac ploile de toamnă. Nu-mi place vântul şi urăsc ceaţa. Da?
Ar trebui ca sâmbăta, ziua aceea mult aşteptată, să fie întotdeauna o zi cu soare. Să ne trezim de dimineaţă cu pleoapele mângâiate de razele lui calde şi aurii. Să vină frunzele la noi în pat, chicotind, şi să ne strângem cu toţii în braţe, râzând.
Nu-mi place când mă trezesc în sunetul picăturilor de ploaie, când frunzele se zgribulesc sub păturelele lor şi se bosumflă atunci când ne simt în jurul lor.
Nu, clar, sâmbăta asta nu a fost o zi pe placul meu.

Frunzele au fost agitate, plictisite şi nemulţumite.
- Vrem afară!
- Nu se poate. Plouă. E frig.
- Nu plouă... Haide să ieşim cu rolele.
- Nu se poate. Astăzi plouă.

Într-un moment de inspiraţie le-am provocat pe frunze la un concurs de desen. Le-am propus şi o temă, "Eu şi familia mea". (Ei, nu, nu vă imaginaţi că sunt o mamă-pedagog. A fost tema de la grădi, din săptămâna trecută. Am "furat-o".)
Şi a fost primită cu entuziasm ideea mea. "Frunzuliţa cu doi dinţi lipsă" a vrut să le pun note, doar am spus că e vorba de concurs, nu?
Am aşezat scăunele la măsuţă, am adus coli de hârtie şi multe creioane colorate.
Iar frunzele au început. Concentrate, fericite şi sigure de reuşita lor, s-au aplecat asupra colilor şi au desenat familia, familia lor. S-au spionat una pe cealaltă, s-au ciondănit pe câteva creioane roz dar şi-au desăvârşit "operele".

Acestea sunt:



Eu am dat nota 10 pentru fiecare.
Voi ce spuneţi?
Au meritat, nu?

vineri, 2 octombrie 2009

La mulţi ani, Luca!

Astăzi m-am trezit cu gândul la Luca.
Şi frunzele la fel.
- E ziua lui Luca, mami! striga Roxana de dimineaţă de pe oliţă.
- Daaa, e ziua lui Luca. Are 6 ani. Eu am 6 ani şi-o lună, aşa e mami? îmi strigă şi frunza cea mare "cu doi dinţi lipsă". (Am primit instrucţiuni clare să-i spun numai aşa pentru perioada următoare, "frunzuliţa cu doi dinţi lipsă". Eu zic că-i o strategie. Decât să o strig în felul ăsta ca să-i fac vreo observaţie, mai bine mă lipsesc. Nu credeţi?)
- Eu o să-i fac o felicitare. O să-i scriu "La mulţi ani de la prietenele cele mai bune". Pot să-i scriu aşa?
- Desigur!
.........................................
Îl iubim pe Luca. Nu am cuvinte să vă explic ce înseamnă Luca, Ilinca, Ileana şi Alex pentru noi.
Dar vă puteţi da seama uitându-vă la această scurtă (chiar foarte, foarte scurtă) istorioară:
.........................................
Pentru început au fost doar ei doi







.........................................
Apoi au completat rândurile şi domnişoarele:


.........................................
Iar acum, formaţia este completă:


.........................................
La mulţi ani, Luca!
La mulţi ani, mami de Luca!

Noi vă iubim tare mult!