vineri, 16 octombrie 2009

De la frunze adunate...

Din motive de tată căscat, aseară când am ajuns acasă obosită şi înfrigurată, am primit vestea că "trebuie să dăm o fugă la ţară până se întunecă". Păi, se întunecă repede! Da.
Am mâncat în grabă. Frunzele, desigur, dormeau.
Din fericire, până am terminat eu de ronţăit ceva, Oana s-a trezit. Tată-său a anunţat-o că trebuie să plecăm şi a fost tare fericită. Le place la ţară. (Ţara noastră e un teren undeva în apropierea oraşului pe care ni l-am cumpărat singuri-singurei şi de care ne-am bucurat toată vara, la soare, grătare şi linişte.)
.............................................
Roxana în continuare la somn.
Sigur că eu am primit misiunea ingrată de a o trezi. De obicei e scâncită dacă e trezită din somnul de după-amiază. Şi eu, DIN NOU, trebuia să calmez un copil scâncit şi nemulţumit.
Asta e. Soartă de mamă.
M-am resemnat şi am intrat în dormitor s-o trezesc.
Ce frumos doarme!
Ooooooooofffffffff!
- Roxănica! Mergem până la ţară? încep eu încetişor, cu privirea aţintită pe feţişoara ei dragă.
Ochişorii se deschid fix în acelaşi moment cu guriţa:
- Şi lupul e rău. A mâncat-o pe Scufiţa Roşie. Şi pe bunica. Şi se dădea drept un lup bun. Dar nu era. Era lup rău. Şi alerga repede s-o prindă pe Scufiţă....
Draga de ea. N-a mai plâns deloc. Niciun scâncet. Din cauza lupului. Da, da. Lupul cel rău.
.............................................
Suntem în maşină spre ţară.
Oana nu se mai opreşte din vorbit. Aş vrea să mă uit pe geam, dar nu mă lasă. Mă atenţionează la fiecare trei secunde să fie sigură că o ascult.
Oh. Nu mai tace. A găsit până la urmă cineva butonul ăla?
- Mami, îţi aminteşti când am fost eu cu mamaia şi tataia, cu trenul, până în oraşul ăla... Râmnicu Sărat?
- Da.
- De ce îi spune "Râmnicu Sărat"? Au făcut o prăjitură care se numea "Râmnicu" şi a ieşit sărată?
Oh, Doamne! De unde atâta imaginaţie!?!?!
Mă pune Dumnezeu şi comentez asta.
- Cum adică am imaginaţie?
- Am multă imaginaţie?
- Cum ai spus? Ce am?
- Dar tu nu ai?
- De ce nu ai?
- Ce ai zis că am?
- Când o să mă fac mare nici eu nu o să mai am?
- De ce?
- Oamenii mari nu au imaginaţie?
- Nu e bine să ai imaginaţie?
.............................................
Până când am ajuns.
Slavă Domnului că am ajuns. Că e aproape ţara asta a noastră. M-am dus în fundul curţii şi am tăcut.
Frunzele au alergat, au cules flori de toamnă şi alte frunze. Din copaci şi tufe.
- Ne trebuie la un proiect.
- Hăăăă??!!
.............................................
Pe seară ne-am uitat unul la altul, dezarmaţi, şi eu i-am spus lui:
- Noi le-am făcut!

7 comentarii:

ileana spunea...

ha ha ha
cata imaginatie la Oana, mi-e si mila de tine :))

tetris spunea...

Sunt mortale fetitele tale vorbarete!

Anonim spunea...

Hahhahaaaa ... mi-e mila si de tine si de mine. Pt. ca inceputul cu S. mea e la fel ... si am primit "asigurari" ca nu trece cu timpul... Pupam frunzulitele!!!

Ana-Maria spunea...

Hahahahahahaaaa,Dana....asa spunem si noi de Luana:noi am facut-o!:))))Eeeei,asa sunt fetele,nu?Mai vorbarete...Oana ta s-ar intelege excelent cu Luana,nu s-ar mai termina de vorbit amandoua!:)))

Anonim spunea...

Sunt minunate Dana, amandoua! Ma bucur ca ai inceput sa scrii in blog, e o adevarata placere sa citesc despre ele, ai talent la scris. felicitari!

Hordy spunea...

Am ajuns din ce văd într-o "familei" de blogări. Mă învârt în acelaşi cerc de oameni care comunică între ei prin bloguri. Frumos sentiment mă macină. Frumos mod de a povesti.

Danae spunea...

Ileana, stiu, stiu.

Tetris, multumesc.

Abramburika, nu, chiar "nu trece". :)

Ana, deci intelegi perfect atmosfera.

Mihaela, multumesc mult.

Hordy, multumesc mult si tie.

Trimiteți un comentariu