O poveste ce aduce îmbrăţişări

Aseară am citit POVESTEA. Eram foarte sigură că o să le placă şi aceasta, aşa cum toate poveştile Adei le-au încântat.

Oana fremăta atunci când i-am adus vestea.
- Mai am o poveste în seara aceasta pentru voi.
- Tot de la Ada?
Îi povestisem încă de prima dată despre Ada şi îi răspunsesem la întrebări: Cine este? Dacă are copii? Câţi ani are Irina? De unde este?... ştiţi voi, întrebări de copil. Şi uite-aşa acum ştie cine este Ada şi ce frumos scrie ea pentru ele.

Eu o citisem înainte şi abia aşteptam să aflu cum vor reacţiona. De multe ori, citind povestea am fost sigură că se vor regăsi în fetiţa din poveste.
S-au îmbrăcat în pijămăluţe, s-au cuibărit în păturici aşteptându-mă.
M-am aşezat pe patul Oanei şi-am început.
Aveau ochişorii mari. Încuviinţau din căpşor atunci când citeam despre felul în care mămica îşi îngrijea fetiţa. Roxana chiar mi-a spus de câteva ori:
- Ca tine, mami.
La un moment dat, s-a dat jos din pătuţ şi s-a lipit de mâna mea. Şi-aşa a stat până la sfârşitul poveştii.
Oana şi-a întins picioruţele până mi-a atins corpul cu tălpiţele ei.
Erau atente la buzele mele, aşteptau cuminţi să afle ce urmează să se întâmple cu fetiţa din poveste.

Când am terminat de citit m-am uitat la feţişoara Oanei. Se foia. Şi-apoi, timid şi puţin ruşinată, mi-a spus:
- Mami, mi-au dat lacrimile. Pot să te îmbrăţizez?

Şi s-a aruncat la pieptul meu.

Ne-am strâns în braţe toate, fericite.

Oh, da. Le-a plăcut.

Şi am primit multe declaraţii de dragoste.

Din nou îi mulţumesc Adei pentru o seară frumoasă cu frunzele mele.