Zâna Măseluţă

A venit!
În sfârşit, a venit!
Doamne! Zână, Zână, de când te aşteptăm...
.............................
- De când?
- Păi... cred că din primăvară. De când au început să apară colegii ştirbi la grădi. Ştirbi, dar fericiţi foc, aducând poveşti despre cadourile minunate pe care le-au primit sub pernă în locul dinţişorilor căzuţi.
.............................
- Mami, mie când îmi pică dinţii?
- Când vor fi gata să cadă, mami.
- Dar vreau să-mi cadă şi mie!!!!
- Oh, lasă, or să-ţi cadă... De ce-ţi doreşti aşa de mult? Crezi că e aşa plăcut? (Măi, ce-am cobit la momentul ăsta!)
.............................
Daaaa... Povestea primilor dinţi lipsă e cam aşa...
.............................
Şocul l-am avut acum două weekenduri în urmă când am observat minunea (dezastrul?) din gura Oanei: incisivi crescuţi în spatele celor de lapte. Cei de lapte, bine-mersi. Unul se mişca puţintel, dar vecinul lui era ţeapăn şi mândru foc.
Olele!
Ce mă fac? Ce mă fac?
Păi, ce era să fac?
Am ajuns la dentist. Femeia ştiu că e de treabă, e amabilă, dar m-a speriat teribil:
- Dinţii noi cresc mult mai laţi decât cei de lapte.
- Cei de lapte, nărăvaşii, trebuie scoşi.
- Cu anestezie.
- O s-o doară.
Fir-ar...
Am făcut şi-o radiografie înainte. (Pe care a plâns-o, desigur. )
.............................
Of... şi-aseară mergem din nou la dentist.
Doamna, drăguţă. Din nou.
Fii-mea tremură şi se cere ţinută de mână.
Din fericire anestezicul nu este adus de nenorocita de seringă de care îmi este teamă, ci de un gel roz-ciclam, care miroase a căpşuni. Am răsuflat uşurată.
Apoi, doctoriţa ia " o chestie" în mână şi-i spune Oanei că îi măsoară dintele.
Aiurea!
Până să priceapă, primul dinţişor e scos. Fii-mea ţipă, dar nu din suflet. Lasă că-i bine, îmi zic.
Urmează al doilea, cel mai nărăvaş. Nu vrea din prima să iasă. Nărăvaş, cum spuneam. Urmează o răsucire, nişte urlete ale fiică-mii, apoi doctoriţa mi-l arată, victorioasă.
Uf! Hai că am scăpat... De data asta.
Oana urlă... dar parcă nu chiar serios.
.............................
Mă duc la doctoriţă să-i cer dinţii. Îmi trebuie neapărat, că i-am promis Oanei. Vrea să-i pună sub pernă. Să vină minunata Zână.
Doctoriţa mi-i dă, zâmbitoare.
Oana zâmbeşte şi ea. Spune că n-o mai doare.
Uraaa!
Săru-mâna, doamnă doctor!
.............................
Acasă ajungem victorioase. E ştirbă! E ştirbă!
- Roxana, uite!

.............................
- Mami, când ne culcăm punem dinţii sub pernă?
- Sigur.
- Haide să ne culcăm, mi s-a făcut somn. (E ora 7 jumătate seara.)
Totuşi facem patul şi punem dinţii sub pernă. Îi verifică de vreo 20 de ori.
- Oare o să vină Zâna, mami?
- Nu ştiu. Vedem noi.
- Eu cred că o să vină. Nu-i aşa, tati?
- Da, cred că vine. La mine a venit când am fost mic. (Ete, na!)
.............................
A sosit dimineaţa. Primul gând l-am avut pe acela că nu i-am pus cadoul sub pernă.
Am zbughit-o, am luat zdrăngănelele şi am deschis uşor uşa dormitorului. Ups. Doarme chiar pe colţul de pernă unde-s dinţii.
Mai aştept.
Intru în baie şi mă spăl.
Când ies, verific din nou. Şi-a schimbat poziţia. Super!
Ridic uşor colţul pernei, pipăi după dinţi şi-i găsesc. Bun. Dinţii ajung în buzunarul pijamalei. Al pijamalei mele.
Între timp, aşez pe perna Roxanei cutia ei.
Acum trebuie să pun zdrăngănitorile (un set de moaţe, agrafe şi alte minuni pentru prins părul) sub perna Oanei. Cutia e măricică. Cât eu mă chinui să o îndes sub pernă, se trezeşte.
- Mami, cred că a venit Zâna!!! (spun eu, prinsă cu mâna sub pernă)
- Daaaaaaaaaa?
- Da, e ceva aici. Am venit să verific dacă a trecut Zâna. E ceva sub perna ta.
- DA! Mami, a venit Zâna! Tati, a venit Zâna! Sigur că a venit, doar m-am rugat să vină. Ce frumos e cadoul! Cel mai frumos. Exact ce mi-am dorit. Ce fericită sunt. E cea mai fericită zi pentru mine.
... Am plecat uşurată. Nu s-a prins...
.............................
- Mamiiii, i-a adus şi Roxanei! Roxana, ţi-a adus şi ţie Zâna cadou. Ce zână deşteaptă, mami. Ştiam eu că o să aducă şi pentru Roxana, că doar am pus doi dinţi sub pernă. (Ups. Nu mă gândisem la asta. Zâna din mine s-a gândit doar să evite gelozii plângăcioase.)
- Da, deşteaptă zână. (Şi îi arunc o privire lui tati, să priceapă ce zână deşteaptă are în casă.)
- Mami, şi a adus exact în culorile noastre preferate. Ce zână deşteaptă! Abia aştept să le arăt colegilor că nu mai am dinţi. O să le povestesc că am fost curajoasă la dentist, da, mami?
.............................
Am scăpat. Copilul e atât de fericit că am uitat de mica tragedie de ieri. Şi eu... şi ea...
Ce Zână deşteaptă!